Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aş vrea să încep aceste câteva gânduri cu o întrebare: "Care credeţi că este sportul cel mai important?". Să privim o întrecere, o competiţie. Cel care asistă nu ia asupra sa nici o obligaţie: echipa ori câştigă, ori pierde. Nu are nevoie de antrenament, de efort, de fluierat şi aplaudat, ştie toată lumea. Stă în tribună sau în faţa ecranului, pe toată lumea critică, nu riscă nimic şi nu trebuie să facă niciun efort. Sportul pasiv este cel mai comod.
De fapt, viaţa de creştin nu este aşa, nu este contemplare ci este ascultarea cuvântului, nu este un mod de a privi ci este o stare de veghe. Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni - este adevărat - dar nici nu l-a auzit nimeni? În conştiinţa noastră, în avertismentele exterioare auzim cuvântul lui Dumnezeu, în atenţionări şi chemările pe care Dumnezeu ni le dă.
Să fim atenţi. Ce este viaţa omului? Dimineaţa se trezeşte, aprinde focul, îşi face ordine în cameră, după care se grăbeşte la muncă. Lucrează 8 ore. Spre casă face cumpărăturile, ajuns acasă începe al doilea schimb, seara priveşte la televizor, iar seara târziu adoarme.
Unde este aici posibilitatea ca omul să se întâlnească cu Dumnezeu? În viaţa de zi cu zi unde rămâne loc pentru Dumnezeu? Nicăieri! De fapt, creştinul trăieşte între creştini, nu are numai serviciu, ci are şi un ambient: în spatele lucrurilor exterioare omul intră în raport cu Dumnezeu. Poate unii dintre noi experimentăm când aşteptăm pe cineva. Mâinile noastre muncesc dar inima, sufletul nostru aşteaptă pe acela pe care îl aşteptăm.
Viaţa noastră de creştin nu este alta decât a fi atenţi la cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai atunci când poate somnoroşi ne facem rugăciunea de seară, sau de dimineaţă. Sufletul nostru nu este o foaie albă nescrisă; trăirile noastre sufleteşti oricât ar fi ele de dureroase sunt pline de multe neîmpliniri. Oricât am aduna, oricât am avea pentru un timp aceste lucruri, ne umple sufletul cu bucurii, dar după aceea ne plictisim iar apoi apare dorinţa de a avea altceva, de a avea mai mult, de a ne dori mai mult, şi ce păcat că niciodată pe Dumnezeu.
Dorinţa după dragoste este formată de acea dorinţă de a ne căuta o persoană după inima noastră. Comportamentul sufletului creştin este atent la glasul lui Dumnezeu: Vorbeşte, Doamne, sluga ta ascultă, a spus micul Samuel atunci când a auzit glasul lui Dumnezeu. Primul şi cel mai important lucru, să nu rămână din viaţa noastră cunoaşterea şi cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu mereu ne-a creat un drum pentru sufletul nostru. Acest drum nu este înainte desenat, nu ne putem opri atunci când vrem noi, pentru că drumul nostru fără Dumnezeu nu duce nicăieri.
A asculta. În evanghelia de astăzi este vorba despre chemarea primilor apostoli. Astăzi poate gândim că nu Isus le-a vorbit apostolilor. Cine nu ştie câţi electroni sunt astăzi în atmosferă, câte unde se intersectează, şi totuşi aceste informaţii sunt transmise. Dar toate aceste informaţii le putem cunoaşte dacă punem aparatul pe unda respectivă şi bunul Dumnezeu are chemări către noi, dar numai atunci le putem auzi dacă ne sincronizăm cu undele sale.
Atunci când am fost botezaţi, preotul ne-a atins urechile şi ne-a spus efeta, ceea ce însemnă "deschidere". De atunci încolo, conştiinţa noastră s-a deschis pentru a auzi cuvântul, glasul lui Dumnezeu. Cum se întâmplă acest lucru? În multe feluri.
A apărut autobiografia medicului Albert Schweitzer şi nu demult am citit această autobiografie. În această autobiografie medicul scrie următorul lucru: "Într-o dimineaţă pe masa mea de lucru am găsit un caiet care era editat de o asociaţie de misionari. L-am răsfoit în fugă, între timp mi-am aţintit ochiul pe un titlu al unui articol: "Cine va ajuta Congregaţia noastră?". Am citit acest articol după aceea mi-am continuat munca liniştit dar am ajuns la sfârşitul căutărilor mele. "Stăteam în faţa chemării mele, m-am înscris la Facultatea de Medicină, după care mi-am închinat toată viaţa negrilor din Africa". Dumnezeu ne poate vorbi printr-o carte, printr-o predică sau printr-un exemplu.
A împlini. Citim despre apostoli că la cuvântul lui Dumnezeu au lăsat mrejele şi l-au urmat. Nu este suficientă o înflăcărare: "Te voi urma oriunde te vei duce", doar până atunci, până nu este nevoie de sacrificiu, până totul este aşa cum vreau eu. Mult timp am învăţat că a crede înseamnă doar ceea ce ţine de adevăr şi dreptate, ceea ce Dumnezeu ne-a revelat. Cât de puţin este acest lucru! Nu este suficient doar a cunoaşte dreptatea şi adevărul, ci pe acestea trebuie să le iubim şi să le împlinim. De aceea s-a extins ateismul, pentru că creştinii în viaţa lor de zi cu zi trăiesc parcă ar fi necreştini. Cu viaţa lor nu întăresc învăţătura lui Cristos: sunt egoişti, lipsiţi de iubire. Ucenicii, pentru cuvântul lui Dumnezeu, şi-au lăsat acolo năvoadele, noi trebuie să lăsăm acel năvod prin care încercăm să acaparăm totul pentru noi.
În mod regulat ar trebui să citim sfintele evanghelii, nu numai pentru a-l cunoaşte mai bine pe Isus, ci pentru a-i asculta mai mult cuvintele sale, îndemnurile sale, chemările sale. În fiecare capitală putem găsi monumentul eroului necunoscut. Nu-i cunoaştem numele, atâta ştim despre el că şi-a dat viaţa pentru ţara sa.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să fim noi acest creştin necunoscut, noi care suntem capabili să ne dăm viaţa pentru a-l urma pe Cristos în mod liber şi dezinteresat aşa cum a făcut-o sfântul Paul pe care astăzi biserica îl comemorează în convertirea sa pe drumul Damascului. Pe mormântul acestui neobosit misionar, care a parcurs mii de kilometri pentru a-l predica pretutindeni pe Isus cel răstignit, suferind foarte mult, cei din vechime i-au pus cea mai simplă, dar şi cea mai semnificativă dintre inscripţii: "Lui Paul, apostol, martir". Sunt cele două titluri care rezumă întreaga sa viaţă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aş vrea acum la încheiere să amintesc câteva cuvinte din scrisoarea pastorală a episcopului nostru diecezan Petru Gherghel care spune: "Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în numele tuturor celor care sunt ai săi: «Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis».
În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire, dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.
Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să fim ca fraţii". Amin
