Ne aflăm spre sfârşitul lunii august şi am putea spune şi spre sfârşitul verii, în ciuda căldurilor toride care încă mai guvernează zilele ce devin încet-încet tot mai mici, dând loc spre creştere nopţilor. Această perioadă coincide pentru mulţi şi cu sfârşitul vacanţelor sau al concediilor. Rămâne însă mereu amintirea plăcută a petrecerii unui altfel de timp, a unor alte experienţe decât în ritmul obişnuit din timpul anului. Ceea ce ar putea să ne reţină atenţia în zilele de vacanţă este momentul, poate pentru mulţi dintre dumneavoastră, al reîntoarcerii în casa părintească, momentul revederii părinţilor, dacă mai trăiesc, poate deja bătrâni, neputincioşi; momentul revederii cu fraţii, surorile, nepoţii; momentul reîntâlnirii în familia de altădată. Unii vin de mai aproape, din vreun oraş din ţară unde se luptă să agonisească ceva pentru întreţinerea lor ori a familiei proprii, alţii însă vin de departe sau chiar de foarte departe, din ţările lumii acesteia unde au ajuns, poate şi ei se minunează astăzi cum. Oare cum se desfăşoară aceste prime clipe ale revederii, poate după un an sau mai mulţi? Bucurie, lacrimi, îmbrăţişări, reproşuri, scuze pentru corespondenţă prea rară, aprecieri cât privesc schimbările apărute în viaţa fiecăruia şi poate câte alte manifestări, sentimente şi cuvinte! Însă această perioadă a revederii, a revenirii acasă trece, de ce să nu recunoaştem, mai repede decât am fi crezut: se stă pe la cozi pentru reînnoirea actelor personale care expiră, se vizitează prieteni, rude, cunoscuţi. Se deapănă amintiri în cadrul unei sărbători de familie, poate unii se mai şi roagă în comun sau merg împreună la biserică, aşa cum făceau odată, când părinţii lor trăiau, sau erau mult mai tineri, iar ei doar nişte copii. Şi cum timpul nu se opreşte din goana sa, vine şi sfârşitul vacanţelor, când toţi cei care au evadat pentru câteva zile în ambientul plăcut al locurilor cu atâtea amintiri şi trăiri dragi, trebuie vrând-nevrând să-şi facă bagajele de plecare în acele zone pe care acum ei le numesc "acasă". Şi iată cum casa părintească, ce devenise pentru câteva zile neîncăpătoare, se goleşte. Rămân doar noi amintiri frumoase sau dureroase. Important este de sesizat cel puţin un lucru: acolo unde mai trăiesc bătrânii părinţi se poate viziona un tablou viu al reacţiilor acestora la plecarea rând pe rând a copiilor lor. Aceşti oameni cu ridurile pe faţă încearcă printre lacrimi să-şi încurajeze proprii fii care îi lasă singuri, deseori, pentru că ştiu că merg în căutarea propriului drum, merg să-şi câştige pâinea acolo unde găsesc un loc de muncă. Şi parcă printre cuvintele suspinate de "drum bun", pe care le adresează odraslelor lor, se aude şi întrebarea lui Isus adresată apostolilor în evanghelia de astăzi: "Vreţi, oare, să plecaţi şi voi?" Dacă înţelegem, aşadar, cam cum se simt aceşti oameni petrecându-şi fiii, fiicele, nepoţii sau chiar strănepoţii dincolo de pragul casei părinteşti pentru a se risipi în lumea largă, putem înţelege într-o oarecare măsură cum se simţea Isus care îşi petrecea ucenicii după atâta timp în care i-au fost alături, ascultându-i învăţăturile. Nu mă folosesc de această asemănare pentru a face vreun reproş cuiva sau atâtor semeni de-ai noştri plecaţi la muncă, ci pentru a intra mai profund în atmosfera evangheliei de azi, pentru a simţi îngrijorarea lui Isus şi, în consecinţă, să fim determinaţi la o atitudine de credinţă.
Am putea descoperi în primul rând că Liturghia din această duminică ne invită să ne întrebăm clar, să alegem pentru sau împotriva lui Dumnezeu, să depunem efortul nostru personal pentru a da răspunsul credinţei noastre. Această chemare o întâlnim chiar din prima lectură. Iosue se adresează poporului său pentru a-l face conştient de responsabilităţile sale. Domnul l-a eliberat din sclavia Egiptului. El a încheiat alianţa cu poporul pe muntele Sinai; astăzi fiecare dintre noi trebuie să aleagă: a-l urma pe Dumnezeu sau a reveni la zeii păgâni; este o alegere între viaţă şi moarte. Poporul răspunde: "Mai bine să murim decât să slujim altor zei".
Unii ar putea considera că acest text din Vechiul Testament este o istorie veche. De fapt, dacă privim mai în profunzime, observăm că el rămâne de o actualitate covârşitoare. Dumnezeu nu s-a schimbat. El rămâne Dumnezeul alianţei, un Dumnezeu pasionat de iubire pentru omenirea întreagă. Poporul lui Iosue a ales să-l urmeze pe Dumnezeu. Dar generaţiile următoare au sfârşit prin a se îndepărta de el. Ele s-au orientat către zeităţile păgâne. Este şi ceea ce se întâmplă adesea în lumea noastră actuală. Deja cu mult înainte de venirea lui Isus pe pământ, acest text are menirea de a-i conduce pe creştini către centrul credinţei lor şi de a-i invita să-l urmeze pe cel care este "calea , adevărul şi viaţa".
Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată este faptul că Dumnezeu a făcut primul pas către noi. El a venit în întâmpinarea noastră. El ni l-a trimis pe Fiul său Isus care ne-a deschis calea spre viaţa veşnică.
La fel şi evanghelia de azi doreşte să ne pună în faţa unei alegeri clare, radicale: a fi sau a nu fi cu Cristos. După ce Isus petrece multe momente alături de ucenicii săi şi le prezintă învăţătura sa, după ce Isus săvârşeşte minunea înmulţirii pâinii, apoi le vorbeşte despre pâinea vieţii şi, în mod treptat, îi introduce în marele mister al Euharistiei, al prezenţei sale reale în pâine şi vin, invitându-i să se hrănească din trupul şi sângele său, asistăm, am putea spune, la un eşec: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" Astfel, ca şi în alte momente pe care ni le relatează sfântul evanghelist Ioan, acest pasaj din evanghelia de azi se încheie cu un dialog dramatic. Spre exemplu, în fragmentul cu orbul din naştere (cap. 9) fariseii resping lumina şi numai omul însănătoşit recunoaşte în Isus pe Fiul Omului. În pasajul evanghelic de astăzi rămân numai cei 12 apostoli şi, în numele lor, Petru recunoaşte în Isus pe Sfântul lui Dumnezeu. De fiecare dată noi parcurgem un drum presărat cu încercări care ne conduc fie spre mai multă credinţă, fie spre îndepărtarea de credinţă. Este de fapt parcursul vieţii noastre. Când suntem copii, ne poartă părinţii de mână. Ne punem siguranţa noastră total în ei. Când suntem tineri ne orientăm după ceea ce ne este pe plac, căutăm ceea ce ne atrage, deseori poate ceea ce este mai uşor de atins în viaţă: bucurii, plăceri, prieteni, o carieră mai uşoară. Dar, cu timpul, observăm că trebuie să ne decidem pentru ceea ce ne este propriu, pentru ceea ce reprezintă cu adevărat drumul nostru şi numai al nostru. Pentru aceasta, trebuie să căutăm, să ne rugăm, să studiem, să muncim. Nu vine nimic de la sine. Astfel constatăm că trebuie să ne confruntăm şi cu dificultăţi, cu obstacole. Şi atunci cum procedăm? Vom spune ca ucenicii: Greu este cuvântul acesta? Greu este lucrul acesta, misiunea aceasta? Sau ne vom pune mai mult încrederea în Dumnezeu? Constatăm apoi, la orice vârstă, noi şi noi provocări, noi decizii de luat: în familie, la serviciu, în societate, în viaţa personală. Este drept să dezertăm de la datoria de a lua decizia potrivită? Este creştinesc acest mod de a evita să luăm atitudine?
În al doilea rând însă este numaidecât necesar să nu ne bazăm doar pe forţele proprii în deciziile noastre. Sau să ne încredem exclusiv în cunoştinţele dobândite, în puterea oamenilor, în descoperirile ştiinţei şi ale tehnicii. Chiar în timp ce vom bate la aceste porţi cerând găzduire permanentă, Isus ne întreabă ca odinioară pe cei 12: "Vreţi şi voi să plecaţi?"
Avem nevoie, de aceea, de harul lui Dumnezeu. Numai el ne poate călăuzi cu adevărat. La lumina harului său vom descoperi că niciuna dintre instanţele lumeşti mai sus amintite nu conţine adevărul total, nimic nu ne poate aduce mulţumirea adevărată, care să ne producă mântuire. Chiar şi situaţiile în care nu vedem nici o ieşire, nici o rezolvare, pot găsi răspunsul calm şi mângâietor în ataşamentul tot mai mare faţă de Mântuitorul. El singur ne poate adresa întotdeauna cuvintele vieţii veşnice.
Deşi mai este puţin până la începutul noului an şcolar, îmi permit să prezint o scurtă întâmplare.
Un copil, care tocmai mergea pentru prima dată la şcoală, era însoţit de mama sa. Micuţul era însă complet absorbit de umbra enormă a paşilor şi a trupului său, umbră proiectată de soarele de dimineaţă. Aceasta îl făcea să se simtă un om uriaş, înalt cam de 30 de metri. Mama sa, văzându-l cucerit de această imagine se opreşte, priveşte copilul în ochi şi îi spune: "Fiul meu, nu privi umbra ta doar dimineaţa. Priveşte-o şi la amiază şi vei vedea cât de mică este".
La fel, iubiţi credincioşi, suntem tentaţi şi noi să ne reflectăm viaţa la soarele blând de dimineaţă, când ne vedem mari, puternici, stăpâni peste tot ce ne înconjoară. Dar soarele torid din miezul zilei, care arde uneori insuportabil, ca în aceste zile, ne poate da un alt simţ al realităţii. Şi această realitate, chiar dacă nu ne este atât de favorabilă, face parte din viaţa noastră, ba chiar reprezintă esenţialul. Cu alte cuvinte, cele ce sunt uşoare, plăcute, ne atrag, iar cele ce sunt mai dificile, mai greu de înţeles şi de trăit, ne face să fim mai rezervaţi. Şi ucenicii lui Isus s-au ataşat cu plăcere şi entuziasm de Învăţătorul lor care a săturat mulţimile, săvârşind minunea înmulţirii pâinilor. Însă unii dintre aceiaşi ucenici se retrag din preajma lui Isus, când el le vorbeşte despre trupul şi sângele său ca hrană pentru viaţa veşnică. Să ne lăsăm, aşadar, cuceriţi de razele puternice ale harului lui Dumnezeu, acceptând cu toată libertatea planul său care nu ne va lăsa fără direcţie în drumul vieţii noastre, dar ne va face să spunem cu toată siguranţa: Ştim la cine să mergem Doamne. Numai la tine sunt cuvintele vieţii veşnice!
Pentru a ni se adresa nouă, în lectura a doua, sfântul apostol Paul foloseşte imaginea cuplului uman. Această iubire trăită de un bărbat şi o femeie este o imagine de iubire a lui Dumnezeu pentru omenire. Vocaţia lor în căsătorie este de a reflecta iubirea lui Cristos pentru Biserică, iubirea lui Dumnezeu pentru omenirea întreagă. Paul prezintă Biserica drept mireasa lui Cristos. Ea a fost voită şi răscumpărată cu preţul propriei sale vieţi. Ea nu există decât prin el. De aceea, ataşamentul de iubire dintre soţi, iubirea şi respectul copiilor faţă de părinţi reprezintă repere concrete pentru viaţa omului în relaţia sa cu Dumnezeul iubirii.
Să ne adunăm în jurul acestor valori, acestor izvoare de har: Biserica, Euharistia, familia. Să căutăm în ele adevăratul nostru scop în viaţă. Să ne punem întrebări asupra credinţei noastre la lumina acestor valori purtătoare de har, şi Dumnezeu ne va pune pe buze şi în inimă şi răspunsul pe care îl căutăm, aşa cum s-a întâmplat şi cu apostolul Petru: Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Amin
