Iubiţi fraţi şi surori, dragi ascultători,
Pentru credincioşii romano-catolici duminica de astăzi se mai numeşte şi "duminica leprosului", deoarece lecturile de la sfânta Liturghie vorbesc mult despre boala de lepră. Se vorbeşte despre cauzele bolii, comportamentul pe care trebuie să-l aibă leprosul şi societatea, care este misiunea preoţilor faţă de bolnavii purificaţi, iar evanghelia ne vorbeşte despre Isus, care vindecă un bolnav de lepră. Dacă ascultaţi cu atenţie cuvântul Domnului, care a fost preluat azi de la sfântul Marcu, cred că aţi observat la Isus câteva gesturi contradictorii. Astfel, pe de o parte, Domnul Isus Cristos mai întâi îl atinge pe lepros şi apoi îl trimite vindecat să se arate preoţilor. Pe de altă parte face minunea şi apoi îi spune omului vindecat să nu vorbească despre ea. Potrivit textului evanghelic, Isus pare că se contrazice. Într-un prim moment pare că nu se supune şi în acelaşi timp se supune legii lui Moise, iar ulterior, deşi spune că a venit să vestească împărăţia lui Dumnezeu, îi interzice leprosului vindecat să vorbească despre minunea înfăptuită. Punerea împreună a unor lucruri care par că se bat cap în cap, nu a fost o scăpare din partea evanghelistului Marcu şi cu atât mai puţin din partea lui Isus. Părinţii Bisericii numeau asemenea situaţii cu termenul de "taină" sau "mister", pentru că aceste situaţii au menirea să stimuleze înţelegerea spirituală a Scripturii. Din prima lectură am aflat că leprosul, cel atins de această boală, trebuie să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: necurat! necurat! Cât timp va avea această boală va fi necurat de aceea va locui separat, spune Cartea Leviticului, locuinţa lui va fi în afara taberei. Tot din această carte mai aflăm că există şi o regulă pe care trebuie să o respecte fiecare om vindecat. Domnul i-a spus lui Moise: "Aceasta să fie legea cu privire la lepros până în ziua purificării lui. Să fie adus la preot, iar preotul să iasă în afara taberei şi să-l vadă". Potrivit evanghelistului Marcu, minunea vindecării leprosului are loc în timpul activităţii publice a lui Isus.
Domnul străbătea întreaga Galilee predicând şi făcând multe minuni, şi în timp ce predica iată că un lepros s-a apropiat de el. Deci Isus se afla în mijlocul oamenilor. În ciuda acestui fapt, Domnul nu doar că l-a lăsat să se apropie, ci chiar l-a atins. Procedând astfel Isus a încălcat de două ori legea lui Moise. Şi totuşi, în deplină supunere faţă de lege, i-a poruncit apoi celui vindecat să meargă la preot înainte de a se reîntoarce între oamenii din cetate. Însă al doilea gest a lui Isus este mai semnificativ. Ce era mai normal şi mai de dorit decât ca un lepros, cunoscut ca atare în zonă, vindecat pe neaşteptate de acest Învăţător pribeag, să-l ajute în misiunea lui de a vesti împărăţia lui Dumnezeu. Acesta pare să fie motivul pentru care Dumnezeu face o minune. Nu-i aşa? Atunci, de ce Isus i-a poruncit cu tristeţe să nu răspândească această veste? Cu asemenea gesturi, Isus ne pune în faţă o logică a vieţii, o logică existenţială care se deosebeşte de logica formală. Studenţii care tocmai au dat examen în aceste zile la filozofie ştiu să explice care e diferenţa între logica existenţială şi cea formală. Pe scurt, în viaţă se poate întâmpla ca faptele să se combine şi să se desfăşoare nu după cum sunt gândite, teoretic, ci într-o altă manieră pe care o putem numi contradictorie. Aceste cazuri sau situaţii contradictorii poartă, de asemenea, denumirea de paradox. În Sfânta Scriptură găsim multe situaţii de genul acesta. Ce semnificaţie au gesturile paradoxale din evanghelia de astăzi? Prin primul din cele două gesturi Isus arată că are o concepţie realistă despre lege. Având legea o funcţie juridică şi o finalitate morală, Isus spune că prima trebuie să fie subordonată celei de-a doua şi nu invers.
Cu alte cuvinte, nu omul este făcut pentru lege, ci legea pentru om. Nesupunerea faţă de lege pentru a-l ajuta pe lepros se armonizează, aşadar, cu supunerea faţă de lege de a se prezenta la preot pentru purificare. În al doilea gest se face trimitere la problema raportului dintre minune şi evanghelizare. Miracolul este un mijloc util, dar nu necesar pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu. Spune sfântul Augustin: "Dacă Isus făcea minuni, nu o făcea de dragul minunilor, ci pentru ca un lucru miraculos în ochii celor indiferenţi, să fie adevăr în ochii celor care cred". Deoarece caracterul spectaculos al minunii putea să fie motiv de îndepărtare de adevărul pe care îl conţine, în situaţia leprosului vindecat Isus l-a oprit să vorbească despre minunea vindecării. Isus voia evanghelizare fără spectacolul minunilor. Într-adevăr, predica şi evanghelizarea pot avea loc şi fără minuni. De aceea, adaugă sfântul Augustin: "Mă adresez acum poporului lui Dumnezeu. Noi care am crezut într-un număr aşa de mare, ce minuni am văzut?" Deci, ceea ce s-a întâmplat atunci este prevestirea a ceea ce se întâmplă acum. Am auzit evanghelia, am primit evanghelia şi prin ea am crezut în Cristos. Nu am văzut nici o minune, nu cerem nici o minune. Iar sfântul Ambrozie, uimit de cuvintele cererii leprosului, cuvinte pline de evlavie şi de credinţă, ne invită să înţelegem cu ce fel de inimă a vindecat Isus. Apoi adaugă: "Medicamentul leprei este cuvântul. Cine dispreţuieşte cuvântul are lepră în sufletul său", iar cât priveşte tăcerea impusă de Isus celui vindecat, tot sfântul Ambrozie spune: "Nu trebuie să facem publicitate cu darurile primite".
În lectura a doua, luată din Prima scrisoare către Corinteni, sfântul Paul ne transmite un principiu fundamental al vieţii creştine. Suntem şi ne comportăm ca nişte creştini pentru a-i aduce mărire lui Dumnezeu. Valoarea oricărui fapt, gest, acţiuni izvorăşte de la raportul cu Dumnezeu. Cineva poate trăi o viaţă foarte simplă fără nimic spectaculos în ea, cel puţin la prima vedere, dar, dacă Dumnezeu este măsura şi motivaţia, această viaţă simplă este extrem de preţioasă. Aşa ceva se poate întâmpla pentru cel care-şi fixează reperele vieţii nu în lumea exterioară, ci în lumea interioară. Pentru omul contemporan, modelat de imaginile televizate sau filmate, aşa ceva este destul de greu şi totuşi sunt sfinţi care au descoperit drumul către acest secret de viaţă. De exemplu, sfânta Tereza a pruncului Isus, într-un anumit fel contemporană nouă, ne-a arătat că doar calea cea mică a încrederii şi a umilinţei spirituale, care este specifică vârstei copilăriei, îl poate ajuta pe om să ajungă la pacea interioară a inimii. Tot în lectura a doua, sfântul Paul adaugă ceva şi anume că trebuie să ne străduim să fim plăcuţi tuturor, fără să căutăm propriile avantaje, dar când încercăm să fim plăcuţi tuturor există şi riscul să promovăm un fel de pacifism şi de dialog discutabil în care nu mai este loc pentru adevăr. Acesta este modul prin care se caută propriul avantaj sau simpatia altora.
Sfântul Paul ne îndeamnă să ţinem mai mult la mântuirea comunităţii şi să nu urmărim avantajele imediate, individuale. Dar şi din acest punct de vedere există un risc, acela de a vorbi mult despre parohie, comunitate, popor, familie şi să nu facem nimic concret pentru binele comun spiritual al membrilor lor. În aceste cazuri e mai bine să facem ceva decât să vorbim, de aceea, sfântul Paul ne îndeamnă să fim imitatorii lui, să mergem pe urmele lui aşa după cum şi el merge pe urmele lui Cristos. Sfântul Toma de Aquino interpretează acest text şi ne atrage atenţia că într-adevăr, Paul îl imită pe Cristos în dăruirea vieţii sale, în grija faţă de credincioşii săi, în suportarea suferinţelor, dar credincioşii nu trebuie să imite în toate pe păstorii lor, ci în acele lucruri în care ei îl imită pe Cristos, care este modelul exemplar al sfinţeniei. Iubiţi fraţi şi surori, iată lecţia evanghelică de azi cu care ne întoarcem la casele noastre. Să căutăm să fim imitatorii lui Cristos făcând bine altora, mai ales aşa zişilor leproşi din zilele noastre, fie că se află printre cei înzăpeziţi, săraci, bolnavi, oropsiţi, dar şi printre cei certaţi cu legile Bisericii şi ale societăţii.
Pentru a vedea chipul lui Cristos în toţi aceşti oameni, da-ţi deoparte din comportamentele voastre formaliste, din comportamentele noastre formaliste. E nevoie de o ştiinţă pe care o învăţăm la şcoala sfinţilor şi a evangheliei. Iată ce spune Monseniorul Vladimir Ghika în una dintre cugetările sale spirituale: "Dacă ştii să iei asupra ta durerea altuia, Domnul o va lua asupra lui pe a ta, făcând-o a sa, adică aducătoare de mântuire. O va lua cu atât mai multă ardoare cu cât o va găsi deja dezrădăcinată şi transplantată în inima ta şi întrucât el a găsit-o curăţită de orice urmă de egoism, transfigurată prin evlavie, sfinţită prin iubirea creştinească, mângâierea va fi mai mare în celălalt, binecuvântarea mai vie în tine, fericirea de mâine mai mare în amândoi". Aşa să fie. Şi de ce n-ar fi aşa?
