"Făcându-i-se milă de el, l-a atins şi i-a zis: «Vreau, curăţă-te!»"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În urmă cu doi ani de zile, un preot, dintr-o suburbie a Parisului, a primit o scrisoare dramatică din partea unui tânăr de 25 de ani. Tânărul povestea următoarele: eram un tânăr care aveam multe perspective, eram o persoană foarte optimistă, eram un tânăr care avea mulţi prieteni, erau mulţi în jurul meu, îmi plăcea bucuria. Erau mulţi aceia care veneau şi-mi cereau ajutorul. Însă, deodată, totul s-a terminat. Din cauza unei boli crunte am fost nevoit să-mi pierd prietenii. Din cauza bolii pe care am contactat-o am pierdut tot ceea ce am agonisit. Şi, ceea ce este cel mai grav, mi-am pierdut speranţa. Ajuns pe patul spitalului, mă gândeam să-mi pun capăt zilelor, însă am văzut lângă mine un tânăr care suferea la fel ca şi mine, dar era plin de optimism. Îl avea pe Dumnezeu în inimă. Eu niciodată, până în acel moment, nu fusesem la biserică. Niciodată nu m-am gândit să mă rog, niciodată nu m-am gândit să-i ofer lui Dumnezeu suferinţele mele. De atunci, de când am întâlnit acel tânăr, plin de credinţă, mi-am schimbat viaţa.
Boala, suferinţa... Şi nu toţi ştim cum să suferim! Dacă dorim să ştim de unde vine suferinţa este suficient să aprofundăm prima carte a Bibliei, Cartea Genezei, unde vedem că omul, fiind creat pentru fericire, a pierdut acest favor în urma păcatului originar. Din momentul păcatului, odată cu toate consecinţele sale catastrofale, a intrat în lume şi durerea. Concepţia Vechiului Testament cu privire la boală este una radicală. Cel care suferă îşi trage consecinţele propriilor păcate sau ale apropiaţilor săi.
Exemplul oferit de prima lectură de astăzi, luat din Cartea Leviticului, este foarte elocvent. Ne este prezentată situaţia unei boli crunte, atunci, ca şi astăzi: boala de lepră, fiind considerată o boală necurată, contagioasă. Cel atins trebuia să fie scos din comunitate, nu numai pentru a nu-i contamina pe ceilalţi, dar şi pentru a nu-i perverti spiritual pe cei din jur. Astfel, cei atinşi de lepră, sufereau nu numai din cauza durerilor provocate de boala însăşi, dar, mai ales, sufereau din cauza marginalizării la care erau supuşi, a criticilor şi a condamnărilor din partea celor care se considerau sănătoşi şi, pe deasupra, drepţi în faţa lui Dumnezeu.
Nici pe timpul lui Isus, atitudinea cu privire la boală nu era diferită. Ştim prea bine faptul că Isus a fost adesea criticat de cei care se considerau drepţi sau curaţi cu sufletul, nu numai pentru faptul că stătea printre păcătoşi, dar şi pentru minunile pe care le săvârşea. Farizeii aveau pretenţia ca Dumnezeu să le ofere numai lor binecuvântarea şi ajutorul, pentru simplul fapt că împlineau cu rigurozitate prescripţiile exterioare ale Legii. Dumnezeu nu priveşte însă la atitudinea externă a omului, care adesea este teatrală, dar priveşte spre profunzimea sufleului uman. Cristos schimbă atitudinea veche şi arată că boala nu este un motiv de marginalizare a celui suferind. Ba, din contra, el vine şi se apropie cu predilecţie de cei bolnavi sufleteşte sau trupeşte şi le oferă vindecarea. Nu-i marginalizează. Stă în mijlocul lor, îi întăreşte şi-i încurajează.
Chiar şi ucenicii lui Isus, deşi erau la şcoala lui de câţiva ani, deşi puteau observa o schimbare de optică din partea lui Isus, într-o zi, când i-a fost prezentat un bolnav spre a cere vindecare, au pus întrebarea: "Oare suferă din cauza păcatelor sale sau ale rudelor sale?". Răspunsul îi surprinde pe toţi: nici din cauza păcatelor sale, nici ale rudelor, ci ca să se arate slava lui Dumnezeu.
Oare nu ne punem şi noi adesea astfel de întrebări, atunci când vedem că cineva este lovit de suferinţă? Oare nu condamnăm adesea persoanele bolnave sau familiile acestora?
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi, când Biserica ne invită să ne îndreptăm atenţia către cei care suferă din cauza bolilor fizice, ne cheamă să analizăm şi problema bolilor spirituale. Dacă de bolile fizice ne preocupăm şi ne îngrijim, uneori chiar în mod excesiv, de multe ori neglijăm cea mai cruntă boală, care este păcatul. Dacă pentru multe dintre bolile fizice nu există un remediu, iar atunci când există suntem dispuşi să cheltuim oricât pentru a-l avea, pentru boala spirituală există remediu şi nici nu costă decât curajul de a-l procura şi de a-l administra, iar acest remediu se numeşte iertarea lui Cristos.
În zilele noastre se vorbeşte mult despre apariţia unor noi boli fizice, cum ar fi SIDA, Ebola, sau alte anomalii care apar, şi presa face de multe ori caz de aceste situaţii. Nu se vorbeşte, însă, nimic de boala sufletului, de păcat. Ba, din contra, se încearcă pe toate căile să se îndepărteze atenţia omului de la acest rău. Dacă stăm, însă, şi analizăm problemele, putem observa cu uşurinţă că cele mai grave boli ale timpului nostru sunt: egoismul, avariţia, comoditatea şi mai ales indiferenţa faţă de suferinţa aproapelui. Şi exemplele în acest sens nu lipsesc.
Presa italiană a relatat pe larg zilele acestea cazul Eluanei Englaro, o italiancă de 38 de ani, aflată în comă de aproape 17 ani, care luni noaptea a decedat din cauza faptului că i s-a întrerupt alimentarea cu hrană şi cu apă. În ciuda apelurilor repetate ale Bisericii şi a diferitor asociaţii de a cruţa această viaţă nevinovată, interese au făcut ca deznodământul să fie altul. Înşişi părinţii tinerei au cerut decuplarea bolnavei de alimentarea cu apă şi hrană, ce-i drept, artificială, dar vitală, pentru supravieţuirea ei. Oare de ce s-a procedat în felul acesta? Să fie oare lipsa banilor? Dar atunci cum se găsesc sume exorbitante din partea comunităţii şi personal pentru tot felul de experienţe şi de medicamente care se inventează împotriva vieţii? Cum se găsesc atâţia bani pentru înarmare sau pentru susţinerea unor conflicte inutile? Să fie oare lipsa timpului necesar pentru îngrijirea unui bolnav? Dar atunci cum se găseşte timp pentru distracţie, care devin din ce în ce mai extravagante? Cum se găseşte timp pentru a merge la cinema, pentru a merge la discotecă sau pentru a merge într-o vacanţă exotică? Oare viaţa unui om valorează mai puţin decât nişte interese meschine sau nişte plăceri trecătoare ale vieţii? Uneori se pare că da.
O altă boală, care poate fi şi mai cruntă, este necredinţa. Parcă mai mult ca oricând, s-a lansat o luptă aprigă împotriva lui Dumnezeu, care pentru mulţi este responsabil pentru tot răul din lume, pentru că el ne încurcă planurile, el stă în calea fericirii noastre efemere.
În urmă cu aproape o lună, în Anglia, a fost adusă în discuţie o situaţie considerată deosebit de gravă, situaţia unei asistente medicale, care a comis greşeala de a face o rugăciune la patul unei bolnave şi i-a promis acesteia că va continua să se roage pentru însănătoşirea ei. Directorul spitalului, care foarte probabil este ateu, a promis că o va destitui pe asistentă pentru încălcarea principiilor deontologice şi lipsă de respect faţă de bolnavă.
Ce ironie! Dumnezeu, cel care este izvorul vieţii, cel care este sursa bucuriei adevărate, să fie tras la răspundere şi condamnat pentru nefericirea şi tristeţea cauzate de noi înşine. Omul, care-l refuză pe Dumnezeu, este normal să fie trist, să ajungă la depresie, chiar şi atunci când, din punct de vedere material, are tot ce-şi doreşte, însă, nu are esenţialul. În schimb, cel care îşi pune toată încrederea în Dumnezeu, chiar şi în cele mai dificile situaţii ale vieţii, îşi păstrează liniştea, seninătatea şi pacea interioară. Iar aceste sentimente se pot vedea clar pe chipul omului. Se poate face distincţia între un bolnav care crede, al cărui chip este senin, plin de pace, de linişte sufletească, şi un bolnav care îl refuză pe Dumnezeu. Acesta este mereu nemulţumit, crispat, şi ajunge la descurajare.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
O preocupare continuă a Bisericii faţă de cei care suferă, sufleteşte dar şi trupeşte, o putem vedea încă din primele veacuri ale Bisericii. Aceeaşi grijă o manifestă Biserica şi astăzi prin diferitele iniţiative prin care doreşte să vină în ajutorul bolnavilor, oferindu-le un ajutor spiritual, moral, dar şi material. Astfel, ziua de 11 februarie, ziua apariţiei Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, a fost declarată de Biserică Ziua Mondială a Bolnavului, iar anul acesta am celebrat cea de-a 17-a zi.
Ziua Mondială a Bolnavului este o invitaţie la rugăciune şi reflecţie pentru fiecare creştin în ceea ce priveşte realitatea suferinţei. Este o zi în care suntem chemaţi să devenim mai sensibili la necesităţile şi problemele fraţilor noştri care suferă de pe urma atâtor boli. Ziua Mondială a Bolnavului este o zi în care se lansează un apel insistent către autorităţile de stat şi către cei responsabili din societate, pentru a oferi mijloacele necesare bolnavilor, pentru a trăi cu demnitate în condiţia lor de oameni suferinzi. Şi acest lucru, astăzi, este mai stringent ca oricând. Gestionarea şi canalizarea corectă şi morală a resurselor poate rezolva problema celor aflaţi în suferinţă, a bolnavilor. Şi, să nu uităm, într-o bună zi, oricare dintre noi poate ajunge în situaţia celor care astăzi suferă din cauza indiferenţei celorlalţi.
Ziua Mondială a Bolnavului este o zi în care ne îndreptăm un gând de preţuire şi încurajare către personalul medical. Prin munca şi efortul dumneavoastră, dragi medici, drag personal medical, vă uniţi cu Cristos, cel care a venit să aline şi să vindece suferinţele oamenilor. Transformând meseria de medic într-o adevărată vocaţie, veţi putea privi, contempla şi sluji chipul lui Cristos în persoana fraţilor noştri suferinzi.
Dar Ziua Mondială a Bolnavului este mai ales un moment de comuniune cu dumneavoastră, iubiţi bolnavi, care sunteţi ţintuiţi pe patul de suferinţă. Către dumneavoastră se îndreaptă gândurile şi rugăciunile noastre, ale acelora care vă purtăm în inimile şi în slujirea noastră. Este adevărat că de multe ori vă simţiţi marginalizaţi de către societate, este adevărat că sunteţi de multe ori supuşi dispreţului şi batjocurii celorlalţi, atitudini care vă măresc suferinţele. Este adevărat că mai ales societatea de astăzi vă consideră de multe ori o clasă neproductivă ce aduce prejudicii economice. Pentru toate acestea, ar trebui să vă cerem scuze în mod public şi în numele acelora care nu au curajul să o facă. Nu vă pierdeţi, însă, curajul. Dumneavoastră, dragi bolnavi, sunteţi o resursă şi un adevărat patrimoniu pentru Biserică. Prin suferinţele pe care le înduraţi, vă asemănaţi cu Isus cel suferind. Oferind durerile dumneavoastră pentru iertarea păcătoşilor, sunteţi prietenii lui Cristos şi colaboraţi cu el la mântuirea aproapelui. Şi cine ştie câţi oameni nu se mântuiesc, cine ştie câte păcate nu sunt iertate datorită suferinţelor pe care dumneavoastră le oferiţi lui Dumnezeu, datorită modului în care dumneavoastră acceptaţi durerea şi o uniţi cu suferinţele şi pătimirile lui Isus Cristos! Aşadar, sunteţi primii colaboratori ai lui Isus. Biserica vă asigură că este alături de dumneavoastră. Către dumneavoastră înălţăm aşadar rugăciunea, în mod deosebit la această Sfântă Liturghie. Către dumneavoastră şi-a îndreptat gândul şi Sfântul Părinte, papa Benedict al XVI-lea, şi v-a adresat un mesaj şi cu cuvânt de încurajare cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, un mesaj din care aş dori să vă citesc câteva rânduri:
"Aş vrea să exprim apropierea mea spirituală faţă de voi, iubiţi fraţi şi surori care sunteţi bolnavi. Le adresez un salut afectuos celor care vă asistă, episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate, lucrătorilor sanitari, voluntarilor şi tuturor acelora care se dedică cu iubire îngrijirii şi alinării suferinţelor. Un salut cu totul deosebit vă adresez vouă, dragi copii bolnavi şi suferinzi. Papa vă îmbrăţişează cu afecţiune paternă, împreună cu părinţii şi rudele voastre şi vă asigură că vă va aminti în mod special în rugăciunea sa, invitându-vă să vă încredinţaţi ajutorului matern al Neprihănitei Fecioare Maria. Invocând asupra voastră şi asupra fiecărui bolnav ocrotirea maternă a Fecioarei Sfinte, tămăduitoarea bolnavilor, vă împart din inimă, tuturor, o specială binecuvântare apostolică". Amin.
