Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În această duminică, evanghelia proclamă prezenţa lui Cristos, desigur, mai întâi în sinagogă, în zi de sărbătoare, în zi de sâmbătă; în zi a Domnului, dar şi zi a omului. Zi a Domnului în care el este cinstit, este lăudat, lui i se aduce mulţumire pentru tot ceea ce a făcut şi face pentru poporul sfânt; zi a omului chemat să aducă această laudă şi, în acelaşi timp, să se odihnească.
Isus Cristos se prezintă ca unul care face parte din poporul ales, el se naşte în mijlocul poporului ales, este un membru important al poporului ales. Aşa se întâmplă de mic, când, la opt zile după naştere este dus în templu şi oferit Domnului, se supune Legii Domnului, urmează Legea Domnului. La vârsta de 12 ani îi însoţeşte pe părinţi în pelerinajul lor pe care îl fac la Ierusalim, la templu.
Evanghelia de azi începe cu o scenă în care Isus Cristos, la începutul activităţii lui publice, se supune Legii, merge în lăcaşul sfânt în zi de sâmbătă. Acolo este invitat să citească din Sfânta Carte, să tălmăcească, să interpreteze ceea ce a citit. Este invitat să înveţe. Şi el nu merge singur, merge cu primii ucenici pe care i-a chemat. Acesta era obiceiul la sinagogă, în zi de sâmbătă: să se citească din Sfânta Scriptură, să se aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, din acest cuvânt al lui Dumnezeu să se dea învăţătură, hrană, pentru minte şi inimă. În această învăţătură urma apoi o orientare pentru un comportament concret.
Erau specialişti pentru aceste servicii din sinagogă. Cărturarii erau formaţi, de obicei, din două grupuri. O parte era, să spunem aşa, latura clericală, erau preoţii, specialişti în serviciile de la templu sau de la sinagogă. Alături de ei erau şi fariseii. Aceştia erau specialişti în cunoaşterea Legii, în interpretarea Legii. Dacă facem o comparaţie cu ceea ce avem noi astăzi în Biserică, respectiv în societate, am putea spune că avem de-a face cu un grup de specialişti, teologi şi jurişti. Aceştia aveau grijă să citească cuvântul, să citească Legea şi, mai ales, să le dea lecţii altora, ce au de spus şi ce au de făcut.
Cu ei se aseamănă, în parte, Isus. Vine în zi de sâmbătă la sinagogă. Face, în mare parte, ceea ce făceau şi ceilalţi. Numai că ziua de sâmbătă a fost, la un moment dat, îndepărtată de sensul ei primar, original. Ziua de sâmbătă devenea o zi în care oamenii aveau mai mult poveri decât să fie o zi a rugăciunii, a reculegerii a odihnei. Numai pentru ziua de sâmbătă erau 39 de interdicţii, nu atât ce poţi face sâmbăta, ci mai degrabă ce nu poţi face, ce nu ai voie.
Isus Cristos, prin învăţătura sa şi prin faptele sale, nu merge pe această idee a interdicţiei: ce nu ai voie să faci în zi de sâmbătă, ci, mai ales, în sensul pozitiv, ce poţi face sâmbăta. Şi iată-l pe Isus că se desprinde de conaţionalii săi, se desprinde de cei cu care împărtăşeşte viaţa în sinagogă, viaţa de sâmbătă, din ziua de sâmbătă. El se remarcă prin modul în care citeşte, interpretează cuvântul lui Dumnezeu. Îl interpretează cu autoritate, cu o forţă deosebită, ceea ce nu se putea vedea la ceilalţi experţi cărturari.
Mai mult decât atât, alături de autoritatea sa în a învăţa, Isus îşi arată această autoritate şi în fapte concrete. Era acolo, la sinagogă, un om stăpânit de duhul rău, de Diavol. Cine suferea de o astfel de situaţie, de boală, de stăpânire, era considerat că e bolnav din cauza unui mare păcat împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, era exclus din punct de vedere religios de la comuniunea cu Dumnezeu, era exclus din rândul oamenilor la nivel social şi, cu siguranţă, că era exclus de la viaţa de zi cu zi, de la activitatea economică de zi cu zi, prin care să-şi poată menţine viaţa. Era un om redus la nimic. Iată de ce, acest om stăpânit de duhul cel rău, nu este nici măcar în stare să-i ceară lui Isus ajutorul, să-l elibereze de acea putere malefică. Nici Isus nu-i cere să facă mai întâi un lucru sau altul, din contra, duhul cel rău ia iniţiativa şi, mai întâi, se plânge că este deranjat în activitatea sa. Numai că duhul cel rău parcă schimbă această plângere şi într-un fel de declaraţie de credinţă: "Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu!". Nu pot sta împreună duhurile care săvârşesc răul şi Sfântul lui Dumnezeu, care săvârşeşte binele. Iată de ce Isus îi porunceşte să tacă şi să-l părăsească pe acel om nefericit.
Mai face un ultim efort duhul cel rău, îl scutură şi pronunţă, strigă, ultimul cuvânt. Isus Cristos, în zi de sâmbătă, nu-i spune omului ce să nu facă, ci îi arată mai întâi ce poate el, trimisul lui Dumnezeu, profetul prin excelenţă, ce poate el să facă în această zi. Isus confirmă prin aceasta că nu omul este făcut pentru sâmbătă, pentru lege, ci legea, sâmbăta, ziua de sărbătoare, este făcută pentru om.
Observăm aici, la Isus, un echilibru deosebit între cuvânt şi faptă, între ceea ce spune şi ceea ce săvârşeşte. El este prin excelenţă profetul despre care vorbea prima lectură, este profetul pe care îl promitea Moise în numele lui Dumnezeu, cel ales de Dumnezeu din mijlocul poporului să-l slujească pe Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, să-i slujească şi pe oameni.
Când slujirea profetică este bună, este fidelă, ea este benefică, aduce binecuvântare, aduce laudă Domnului şi bucurie oamenilor. Când însă profetul nu-şi mai face această datorie, când încearcă să slujească altor zei, altor idei, altor idealuri, atunci lucrurile se întorc împotriva lui, împotriva oamenilor şi, de ce nu, şi împotriva lui Dumnezeu.
Care este echilibrul în viaţa noastră, atunci când ne aşezăm spre analiză, între cuvintele noastre şi faptele noastre? Este interesant că în evanghelie, duhul cel rău riscă să se prezinte, să-şi facă cunoscută prezenţa. De obicei duhul cel rău nu se arată, pentru că ar fi identificat, l-ar ocoli oamenii. Răul se ascunde, iar dacă îşi face simţită prezenţa, el se deghizează de multe ori în haine false, care ar vrea să prezinte binele.
Simţim şi noi, de multe ori, forme, acţiuni, prezenţe ale răului în viaţa noastră şi în viaţa socială. Am vrea să fim eliberaţi de acest rău. Are multe forme de manifestare: de la rugăciune, de la meditaţie, de la spovadă, de la pocăinţă, până la forme exterioare, forme de violenţe, de proteste, demonstraţii, care nu sunt totdeauna după lege, după ordine.
Dar unde sunt duhurile cele rele? Cine le identifică? Biserica are şi această misiune profetică. Şi ea nu trebuie să tacă atunci când răul face ravagii în viaţa omului, în viaţa societăţii. Unde este Biserica prezentă în viaţa noastră socială? Ce spune Biserica despre domeniile mari ale vieţii, ale coexistenţei noastre? Ce spune în câmpul politicii, în câmpul economiei, în câmpul culturii? Poate că multe rele din viaţa noastră, mai ales din societatea noastră se datorează cumva absenţei sau prezenţei modeste, insuficiente a Bisericii în mijlocul societăţii cu misiunea ei profetică.
Să-l lăsăm pe Isus astăzi, în zi de sărbătoare, să izgonească ceea ce este rău în viaţa noastră, şi la nivel personal, şi la nivel social, şi să învăţăm nu doar ce să nu facem duminica, ci mai ales ceea ce trebuie să facem duminica spre lauda Domnului şi spre bucuria omului.
