Iubiţi credincioşi, dragi ascultători
Astăzi sfânta Biserică celebrează solemnitatea Înălţării la cer a Domnului nostru Isus Cristos, un alt mister al vieţii lui Isus Cristos şi al misiunii sale în lume, un alt mister încredinţat Bisericii. Această sărbătoare este o sărbătoare a speranţei, este o sărbătoare care invită omul să recunoască o caracteristică importantă a existenţei sale - transcendenţa şi veşnicia. Existenţa omului nu ia sfârşit prin moarte. Este sărbătoarea care ne ajută să înţelegem că eforturile noastre, lupta noastră, renunţările noastre, suferinţele noastre nu sunt zadarnice. Fără o referinţă la cer, la paradis, viaţa omului este formată dintr-o mulţime de dubii, de întrebări fără răspuns, o mare iluzie şi poate chiar un mare absurd.
Isus Cristos ne invită prin înţelesul acestei sărbători să fim atenţi că avem responsabilitatea ca, hrănindu-ne din aceste mistere, viaţa să nu rămână doar la nivel lumesc. Prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, ne spune că Isus Cristos, după patima, moartea şi învierea sa, le arată ucenicilor săi în diferite feluri că el este viu şi că împărăţia sa va trebui să dăinuiască pe pământ. De aceea, aşa cum ne spune şi evanghelia, ei vor trebui să fie mărturisitori ai săi şi să facă în toată lumea cunoscute evenimentele mântuitoare: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia", iar în Faptele Apostolilor citim: "Veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî pe pământ. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului".
Această misiune se poate împlini doar în măsura în care apostolii vor înţelege cuvintele celor doi bărbaţi din prima lectură: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, tot astfel va veni din nou, precum l-aţi văzut mergând la cer". Responsabilitatea lor este aceea de a privi şi a trăi pe pământ şi în lume, în lumina tuturor evenimentelor la care au fost martori, într-un mod diferit, înnoiţi de harul primit prin intermediul acestor evenimente.
Poate ceea ce lipseşte mai mult pământului în timpurile noastre este tocmai cerul, o viaţă care să fie deschisă spre veşnicie. Cristos îi invită pe apostolii săi să înţeleagă că aceasta este şi misiunea lor. A face ca din ce în ce mai mult cerul să fie mai prezent pe pământ.
Cum se realizează acest lucru? Sfântul Paul, în a doua lectură de azi, ne spune că un creştin care este întemeiat şi clădit pe credinţa în Domnul este smerit, blând, răbdător, iubitor. Poate fi aşa numai în măsura în care îi dă posibilitatea lui Dumnezeu ca iubirea divină, care a lucrat în viaţa şi misiunea lui Cristos, să lucreze şi în viaţa şi misiunea sa.
În solemnitatea Înălţării nu cred că este important a cunoaşte numărul de zile care au trecut de la Paşte sau de câte ori s-a arătat Cristos apostolilor, sau minunile pe care el le-a făcut, nici măcar să ştim dacă apostolii erau mai mult sau mai puţin convinşi de învierea lui Cristos. Important este să înţelegem că aceeaşi iubire care l-a făcut pe Cristos să se facă om şi să coboare pe pământ între oameni, a făcut ca el să se înalţe la cer. Important este să înţelegem că iubirea care a lucrat şi l-a animat pe Cristos în misiunea sa, iubirea divină care l-a asistat pe Cristos în patima, moartea şi învierea sa se află şi în noi. Anunţul evangheliei în care Cristos este în mijlocul oamenilor rămâne incomplet dacă nu ne ajută şi pe noi să ne aflăm, să ne găsim în Dumnezeu şi să fim făcuţi părtaşi de dumnezeirea sa.
Prin patima, moartea şi învierea sa am înţeles în mod desăvârşit că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Dar cum putem înţelege că şi noi suntem fii ai lui Dumnezeu? Cum putem înţelege că Dumnezeu este şi Tatăl nostru? În Evanghelia după sfântul Ioan citim că Isus cel înviat se adresează Mariei Magdalena şi îi spune: "Nu mă reţine... du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru" (In 20,17).
Omul, fiinţă cu multe limite, pentru a ajunge să fie cu adevărat creştin, trebuie să parcurgă o cale, un drum în mai multe etape: pe de o parte trebuie să îl recunoască pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu prezent între oameni, om asemenea nouă; pe de altă parte trebuie să aibă tăria şi curajul de a se vedea pe sine, cu toată micimea şi cu toate limitele sale înaintea lui Dumnezeu şi părtaş al naturii sale divine. Cristos, în evenimentul înălţării, ne poartă cu sine înaintea Tatălui. Chemarea mare a acestei solemnităţi este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, de a ne recunoaşte părtaşi de marele dar pe care Dumnezeu ni-l face de a fi cu el şi în el.
Cu toţii avem dorinţa de a fi mai buni, de a fi mai iertători, mai umili, mai simpli, de a trăi în pace. Cu alte cuvinte, cu toţii, fie că avem mai multă sau mai puţină credinţă, am dori să facem ca pe acest pământ să fie un paradis al convieţuirii între oameni, totuşi, oricât de frumos ar fi acesta, Cristos ne spune că menirea omului este aceea de a fi părtaş al bucuriei veşnice. Cerul trebuie să fie marele dor al omului.
Această sărbătoare trebuie să ne ajute să înţelegem diferenţa între a trăi în mijlocul unei lumi bune şi frumoase, a fi oameni buni şi a fi oameni de credinţă, a crede în Cristos.
Ce înseamnă a crede în Cristos astăzi? Apariţiile lui Cristos înviat au făcut ca apostolii, descurajaţi de patima şi moartea lui pe cruce, să fie întăriţi în credinţă. El le arată că este viu şi dă viaţă; le arată că în viaţa sa nu există bariere şi piedici pe care să nu le depăşească; nici moartea, nici mormântul întunecat, nici greutatea pietrei rostogolite pe mormânt, nici santinelele, nici răutatea şi minciunile iudeilor, nici uşile încuiate de teamă, nu îl împiedică pe Cristos să realizeze până la sfârşit planul său de iubire. El, care poate trece peste toate aceste obstacole, poate pătrunde şi în inima cea mai împietrită. Dacă în viaţa noastră există greutăţi şi piedici de nedepăşit, nu înseamnă că acestea sunt de nedepăşit şi pentru Cristos; o uşă închisă şi ferecată pentru noi nu este de netrecut şi pentru Cristos; o inimă de piatră poate fi schimbată de puterea lui Cristos. Cristos înviat are puterea de a intra în viaţa noastră, de a intra în casa noastră, de a intra în inima noastră, de a scoate din viaţa noastră tot răul şi de a ne conduce la Tatăl. Cristos poate intra în familia noastră şi să sădească iubirea acolo unde şi-a găsit locul ura. Credem noi acest lucru?
Cristos este liber şi, prin patima, moartea şi învierea sa, a câştigat această libertate pentru fiecare dintre noi. Evanghelia de azi se încheie cu aceste cuvinte: "Domnul Isus lucra în ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau" şi pe cei care credeau îi însoţeau aceste semne: "Vor alunga răul, vor vorbi limbi noi, răutatea nu va mai fi prezentă în viaţa lor, în cuvintele şi faptele lor, vor face binele".
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Dacă Cristos ne-a câştigat pentru el, rămânem ai lui. Un teolog spunea: "Pe Dumnezeu omul îl poate scoate afară din inima sa, dar trebuie să plătească un mare preţ; să distrugă acea inimă. Viaţa fără Dumnezeu este întunecată; în scurta sau lunga sa existenţă, omul este chemat să recunoască dependenţa sa de Dumnezeu şi apartenenţa la viaţa divină dăruită nouă prin Cristos".
Sfântul Augustin spunea: "Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine".
Solemnitatea Înălţării Domnului ne spune că nimic nu ne va împlini pe pământ: nici bogăţia, nici familia, nici munca, nici oamenii, nici o altă creatură, căci Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi dorinţa după infinit, după veşnicie. Poate se întâmplă să cerem şi să aşteptăm mult de la oameni, de la soţ sau soţie, de la copii sau de la părinţi. În toate aceste aşteptări fără margini de la semeni de-ai noştri se află un gol, pe care poate căutăm să îl umplem cu ceea ce ne pot oferi oamenii care şi ei, la rândul lor, sunt asemenea nouă, cu limite şi nevoi. Doar Cristos, care a lăsat în viaţa noastră setea după veşnicie, poate umple acest gol.
Sfânta Fecioară, regina lunii mai şi mama lui Dumnezeu, să ne facă veşnic atenţi la a asculta şi a căuta să răspundem mereu acestui ecou prezent în inima noastră, împlinind voinţa Domnului, aşa cum şi ea a făcut-o.
