Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
"Este în folosul vostru să mă duc" (In 16,7), ne spunea Isus zilele trecute în fragmentele evanghelice pe care Biserica ni le-a propus spre meditare. Este în folosul vostru. Ce uşor tresărim şi suntem atenţi când se vorbeşte despre foloase. Trăim într-o societate care caută foloase şi oamenii se bucură când le dobândesc. Dar Mântuitorul nu se referă la foloasele materiale, eventual imediate şi satisfăcătoare pentru o scurtă perioadă, ci la folosul spiritual şi la zidirea sufletească a ucenicilor şi a fiecăruia dintre noi. Orice despărţire este o atmosferă încărcată. Pentru un timp, omul este încărcat de tristeţe şi, eventual, de dor. Nimeni nu scoate niciun folos. Ucenicii abia îl redobândiseră pe Învăţătorul lor, pe prietenul lor, pe cel care se constituia ca şi motivaţie a vieţii lor. Folosul învierii adusese în inima lor restabilirea bucuriei şi a liniştii ştiindu-se în siguranţă. Era bine împreună cu el. Şi nouă ne este bine alături de cei dragi. Dar, totdeauna trebuie să fim atenţi la inevitabil: despărţirea. Abia atunci începe, de fapt, afirmarea identităţii personale ca fiinţă de sine stătătoare, fără însă a uita de ei şi, mai ales, învăţăturile şi exemplul vieţii lor. Acest lucru îl vrea Isus şi de la ucenici.
Sfântul papă Leon cel Mare a spus: "Providenţa Divină a voit să descopere în ochii şi în inimile ucenicilor săi că Domnul Isus Cristos a înviat cu adevărat, aşa cum se născuse în mod real, a pătimit în mod real şi a murit în mod real". Toate fac parte din realitate şi trebuie să îmbucure deci şi plecarea sa, ridicarea sa, înălţarea sa, despărţirea fizică de ei trebuie să ducă la folos de înălţare şi bucurie spirituală, de pregătire a timpului lor şi a Bisericii animate şi susţinute de apărătorul, Duhul Sfânt. Orice apropiere fizică şi relaţională are ca efect dependenţa strictă ce limitează libertatea şi desfăşurarea unei vieţi proprii. Ucenicii erau dependenţi de prezenţa fizică a lui Cristos. Şi nu trebuiau să rămână aşa.
Am auzit în prima lectură ce întrebare năstruşnică i-au adresat ei lui Isus cel înviat: "Doamne, oare acum vei întemeia din nou împărăţia lui Israel?" (Fap 1,6). Se pare că evenimentul învierii nu a schimbat nimic în ei. Au rămas în continuare tributari mentalităţii conaţionalilor săi care aşteptau un mesia politic, ce va elibera ţara de asuprire. Eventual, învierea grăbea împlinirea acestei credinţe. Era, aşadar, necesară plecarea lui Isus care însemna scoaterea din imaturitate şi neînţelegere şi conducerea lor spre maturizare şi responsabilizare. Înălţarea Domnului, ca efect firesc al victoriei asupra păcatului, a morţii şi a Celui Rău, însemna ruperea dependenţei fizice şi începutul desfăşurării activităţii lor misionare în cadrul Bisericii şi în libertatea deplină a fiilor lui Dumnezeu.
În timp, amintirea celor dragi dispare sau apare sporadic. Isus nu devine prin înălţare o amintire. Prezenţa lui este vie, este continuă în mijlocul nostru şi se manifestă în acţiunea Bisericii, în cuvântul lui Dumnezeu şi în sfintele sacramente. Acestea sunt norma de conduită, aici este prezent exemplul vieţii sale şi tot aici omul se desăvârşeşte, găseşte folosul adevăratei bucurii. Evenimentul înălţării lui Isus este începutul înălţării noastre.
Maturizare şi responsabilizare. Două elemente necesare pentru dezvoltarea vieţii unui om. Două stări la care se ajunge prin muncă asiduă cu noi înşine după ce am fost instruiţi, învăţaţi. Aceeaşi cale au parcurs-o şi apostolii. Învăţaţi de Cristos, ucenicii au fost aduşi repede la realitate de cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, după ce căzuseră în extazul înălţării Domnului. Încep activitatea. Primul pas, rugăciunea. Apoi, după întregirea colegiului apostolilor, prin alegerea lui Matia, în ziua de Rusalii, din cenacol, locul unde se aflau în rugăciune împreună cu mama Bisericii, sfânta Fecioară Maria, locul de celebrare a Cinei celei de Taină, prin puterea coborârii Duhului Sfânt vor împlini porunca Mântuitorului pe care am auzit-o în evanghelie şi vor aduce roade. Multe au fost necunoscutele pentru ei, însă scopul - vestirea evangheliei şi mântuirea - a avut întâietate. Multe sunt necunoscutele vieţii şi pentru noi, scopul rămâne acelaşi. Valorile spirituale sunt cele care aduc adevăratul folos. Ce ţine de trup, de materie sunt relative: pot să fie sau să nu fie. Prea ne împiedicăm însă de acestea din urmă.
Şi societatea modernă vorbeşte despre maturitate şi responsabilitate. Poate la nivel trupesc, raţional. Motivaţiile de multe ori se rezumă la nivelul eficienţei. "Trăieşte clipa" şi ziua de mâine par să fie scopul omului nou. De la înălţimea demnităţii privirii îndreptate spre cer, omul preferă privirea pesimistă a resemnării ce caracterizează spiritul de turmă.
Un cunoscut predicator din Statele Unite, Bill Graham, care a pornit o cruciadă a predicării cuvântului lui Dumnezeu în toată America, povesteşte că într-o zi, ajungând într-un orăşel, a întrebat un copil unde este poşta. Acesta i-a explicat clar: "Tot înainte, prima la stânga, apoi la dreapta a treia clădire". Ca mulţumire, predicatorul îi spune: "Uite, pentru că ai fost amabil şi m-ai ajutat, te invit în seara asta la biserică şi-ţi voi arăta drumul spre cer". "Nu te cred", i-a răspuns copilul. Mirat, predicatorul îi întreabă: "De ce?" Copilul răspunde: "Tu nu ştii drumul până la poştă şi ştii care-i drumul spre cer?"
Iubiţi fraţi, drumul către cer este calea trasată de Cristos şi începe în Biserică. Aici se dezvoltă darurile şi talanţii. Predicatorul a indicat plecarea pe acest drum din Biserică şi nu de oriunde. Motivaţia alegerii drumului în viaţă pentru orice om pleacă din familie. Motivaţia drumului către cer o găsim în marea familie a lui Isus Cristos care este Biserica. Drumul către cer înseamnă înălţarea noastră. Folosul urcării este bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în fericirea veşnică. Amin.
