Iubiţi credincioşi, dragi ascultători
Astăzi sfânta Biserică ne invită să ne îndreptăm privirea spre misterul mântuirii, aşa cum acesta s-a realizat înainte de toate în viaţa sfintei Fecioare Maria. Semnificaţia solemnităţii Neprihănitei Zămisliri, prin textele sacre care ne sunt propuse ca hrană spirituală, ne spune că Dumnezeu, creatorul şi răscumpărătorul omului, se îndreaptă spre om, dăruindu-i salvarea şi mântuirea, atât prin faptul că îl iartă şi îl îndreptăţeşte pe cel care a păcătuit şi s-a îndepărtat de el, cât mai ales atunci când îl susţine, îl ajută şi îl fereşte de rău şi de păcat pe cel care se încredinţează şi se abandonează în mâinile sale. A nu face experienţa păcatului, ne spune această solemnitate, este rodul iubirii divine şi a ajutorului dumnezeiesc. Este un mod de a fi salvaţi şi mântuiţi. Maria nu este fiinţa, femeia, care nu a avut nevoie de mântuire, ci este creatura prin excelenţă care a fost mântuită şi salvată într-un mod minunat în vederea misiunii sale speciale de a fi mamă a Celui Preaînalt. Misterul răscumpărării sfintei Fecioare este unic.
Putem spune că fiecare sfânt este o victorie în plus pe care Cristos o realizează prin venirea sa în lume, prin misterul morţii şi învierii sale. Însă victoria cea mai mare, cea mai minunată, o regăsim în sfânta Fecioară Maria, în misterul vieţii sale. Pentru a cunoaşte pe marii artişti, pe marii pictori, este necesar a cunoaşte opera lor. Din tot ceea ce reprezintă opera lor se păstrează atât schiţe sau opere, lucrări neterminate, precum şi opere încheiate, de o rară frumuseţe şi de o rară valoare. Doar mergând şi privind opera terminată, opera perfectă, se poate constata valoarea artistului. Pentru a cunoaşte cu adevărat ceea ce poate face Cristos, să privim la Maria; cine doreşte să ştie cât de perfect lucrează Dumnezeu şi ceea ce el doreşte pentru noi, pentru fiecare dintre noi, să-şi îndrepte privirea spre Mama cerească. Cine doreşte să afle ce putere are cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia, vestea cea bună în viaţa unui om, să privească la sfânta Fecioară.
Lecturile de azi însă nu ne vorbesc doar despre har, frumuseţe, măreţie şi triumf. Prima lectură ne vorbeşte mai degrabă despre o abatere, despre o înfrângere, despre o pierdere. Păcatul strămoşesc şi consecinţele sale. Printr-un limbaj simbolic, ne este prezentată întâlnirea şi dialogul dintre Dumnezeu şi primii părinţi, în urma căderii lor în păcat. Dumnezeu dialoghează cu Adam, dialoghează cu Eva, însă nu dialoghează cu şarpele. Spre acesta îndreaptă doar o sentinţă, un blestem: "Blestemat să fii între toate fiarele câmpului". Cu omul însă, cu omul căzut în păcat, Dumnezeu dialoghează, îl caută, este interesat de situaţia sa: "Unde eşti? Ce ai făcut?" Ce înseamnă a discuta, a dialoga? Înseamnă a parcurge împreună o cale, înseamnă a împărtăşi propriile trăiri, propriile bucurii şi propriile drame. Este o cale de a învăţa, de a pune bazele unei schimbări. Aceasta este o caracteristică esenţială a fiinţei umane, atâta timp cât este peregrină pe acest pământ. Şi, perioada pe care o trăim, perioada Adventului, prin tot ceea ce suntem chemaţi să facem, să ieşim din egoismul şi obiceiul nostru, poate de a sta deoparte şi a fi doar privitori ai acestei lumi şi a ne îndrepta spre cei care au mai mare nevoie, a ne implica în viaţa celor care nu au pe nimeni, a acelora care nu îşi găsesc locul în această lume, care sunt departe de casa tatălui, a fi interesaţi de aceia cărora nimeni, de multă vreme, nu le-a mai deschis uşa (acestea fiind consecinţe ale păcatului strămoşesc); toate acestea ne responsabilizează. Dumnezeu nu îndreaptă spre părinţii noştri căzuţi în păcat cuvânt de blestem, ci cuvânt de atenţie. El, în lupta cu răul, în lupta cu păcatul şi cu moartea, este de partea omului. Sa ne ajutăm, aşadar, ca în acest timp să fim vii, să fim de partea vieţii, de partea frumosului. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că rămâne deschis dialogului cu omul care, deşi păcătos, atâta vreme cât este peregrin în această viaţă, are în continuare o ocazie în plus de a se lăsa căutat de Dumnezeu, de a dialoga cu el în rugăciune şi a se lăsa condus pe calea mântuirii.
Exemplul experienţei părinţilor noştri este grăitor. Adam este cel căutat de vocea lui Dumnezeu. Este acea voce care îl însoţeşte neîncetat pe om. Este vocea care îl ajută să clarifice şi să recunoască starea sa de păcat. Din cauza acestei stări el este prada fricii şi a ruşinii. Fuge de sine însuşi, de aproapele său, de care se ruşinează, şi de însuşi Creatorul său. Frica sa nu este o frică oarecare, ci una care are la origine o falsă imagine despre Dumnezeu. Vede în Dumnezeu un tiran, cineva care îl caută pentru a-l pedepsi. Acesta este motivul pentru care omul în stare de păcat, în loc să se apropie de Dumnezeu, care cu gingăşie îi vine în întâmpinare, fuge de el şi evită prezenţa sa.
Din nefericire, omul, mai ales omul timpurilor noastre, deşi este martor al atâtor lucruri care nu sunt demne de statutul său de creatură răscumpărată, nu mai crede în multe dintre aceste adevăruri pe care Biserica le proclamă.
La 15 august 2004 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, în ultimul său pelerinaj la Lourdes, copleşit de durere şi de suferinţă trupească şi sufletească, însă încrezător în grija şi ajutorul Mamei cereşti, în mâinile căreia el şi-a încredinţat viaţa şi misiunea prin însăşi motoul "Totus tuus", spunea: "Papa a venit la Lourdes pentru a cere sfintei Fecioare darul vindecării, darul vindecării nu doar de o suferinţă fizică, ci mai ales de o boală care a cuprins şi domină timpul prezent: negarea păcatului originar".
Chemarea omului este să fie desăvârşit: "Fiţi desăvârşiţi precum Tată vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48). Sfântul Paul, în a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Efeseni, ne aminteşte caracteristica fundamentală a identităţii noastre, ca rezultat al lucrării harului lui Dumnezeu: "Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste". Acelaşi duh şi acelaşi har care au făcut-o pe sfânta Fecioară neprihănită doreşte să ne facă şi pe noi neprihăniţi.
Era anul 1849, când papa Pius al IX-lea, exilat într-un mic orăşel din sud-estul Italiei, la Gaeta, în contextul unor mari frământări politice şi sociale ale timpului, s-a aflat în faţa unei întrebări adresate de un însoţitor al său: "Sfinte Părinte, oare această lume va ajunge să cunoască ziua în care se va simţi vindecată de tot răul care o înconjoară?" Apoi a adăugat: "Doar proclamând dogma Neprihănitei Zămisliri, care este credinţa de veacuri a poporului creştin, se va putea restabili în conştiinţele creştinilor valoarea adevărurilor pe care Biserica le proclamă". Acest lucru se va întâmpla cinci ani mai târziu, când acelaşi papă va proclama, la 8 decembrie 1854, acest adevăr al credinţei.
În proclamarea caracteristicilor acestui adevăr textul evangheliei este grăitor.
"Domnul este cu tine" sunt cuvintele pe care îngerul le adresează sfintei Fecioare. Noutatea pleacă de la deschiderea inimii în faţa acestor minunate cuvinte. În Maria suntem invitaţi sa nu mai tânjim după măreţia la care aspirau părinţii noştri - "Veţi fi ca Dumnezeu", le spunea şarpele - ci să ne bucurăm şi să tânjim după această prezenţă divină. Maria este cea care descoperă şi cunoaşte imaginea adevăratului chip a lui Dumnezeu, care o caută pentru a-i transmite un mesaj al bucuriei şi al mântuirii. Maria este femeia adevăratei înţelepciuni, femeia care alege înţelepciunea credinţei şi a încrederii în cuvântul lui Dumnezeu, un Dumnezeu pe care ea îl cunoaşte doar ca un izvor al binecuvântării. Văzându-l aşa pe Dumnezeu, ea nu caută siguranţe şi explicaţii, nu caută dovezi şi nu fuge, pentru că viaţa sa este inundată de prezenţa lui Dumnezeu şi se încredinţează în mâinile sale.
Suntem invitaţi, aşadar, să trăim această solemnitate şi mesajul propus prin misterul neprihănitei zămisliri printr-o încredere fără margini în harul lui Dumnezeu care nu abandonează. Între diferitele învăţături ale acestei sărbători să fie şi cel al încrederii în opera minunată a lui Dumnezeu, asemenea acelui copil care, primind un joc de cuburi şi încercând să construiască cu ele o casă, întotdeauna, fie îi rămâneau, fie nu îi erau de ajuns piesele. Cerând şi primind ajutorul tatălui, a reuşit construirea acelei case, fapt care i-a dăruit o mare bucurie şi satisfacţie. La rugăciunea de seară copilul se roagă: "Doamne, Isuse, ajută-mă să fiu la fel de priceput ca tatăl meu". Iar tatăl, auzindu-i rugăciunea, se roagă şi el lui Dumnezeu spunând: "Ajută-mă să am şi eu o încredere aşa de mare în tine precum este încrederea copilului meu".
Să îl rugăm pe Dumnezeu în această zi dedicată Mamei cereşti să ne putem bucura cu adevărat de prezenţa Mamei neprihănite în viaţa noastră şi de Euharistia pe care o primim în sufletul nostru, oferind-o şi pentru tinerii care astăzi vor fi martori ai lucrării minunate pe care Dumnezeu o va realiza în viaţa lor prin hirotonirea diaconală.
Doamne, Isuse, îţi mulţumim pentru misterul neprihănitei zămisliri. Ajută-ne să găsim mereu în Mama cerească ajutorul în lupta cu păcatul, să cunoaştem iubirea ta şi să experimentăm puterea harului tău. Amin.
