Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi întreaga Biserică Catolică este în sărbătoare. Şi cred că cel mai nimerit ar fi să numim ziua de astăzi Ziua frumuseţii, pentru că este cinstită cea mai frumoasă făptură din toată istoria: Maria cea preacurată, Maria fără păcat, Maria fără umbră de păcat. Astăzi, toţi credincioşii cântă cu entuziasm: Tota pulchra es, Maria!, Toată frumoasă eşti, Marie!
Am văzut în evanghelie cum arhanghelul Gabriel vine şi o salută pe Fecioara Maria cu cuvintele: "Bucură-te, tu, plină de har!". Cuvântul har are două semnificaţii: poate să însemne favoare, iertare sau amnistie, ca atunci când spunem despre un condamnat la moarte că a obţinut un har. Dar poate să însemne şi frumuseţe, fascinaţie, vrednicie de iubire.
Lumea de astăzi, şi noi toţi, acceptăm pentru Maria tocmai această semnificaţie. Dacă "Neprihănita Zămislire" este sărbătoarea harului şi a frumuseţii, ea are ceva foarte important să ne spună astăzi. De fapt, de frumuseţe sunt atinse inimile tuturor oamenilor. Este una dintre pârghiile cele mai profunde ale acţiunii umane. Toţi parcă acţionează pozitiv atunci când văd ceva frumos, când au de-a face cu frumuseţea însăşi. Iubirea faţă de frumuseţe ne uneşte pe toţi. Putem să nu fim de acord cu ce anume este frumos, dar toţi suntem atraşi de frumuseţe. Şi ce frumos spunea Dostoievski: "Lumea va fi salvată prin frumuseţe".
Toţi iubim frumosul, suntem atraşi de frumuseţe, ori Maria, fiinţa prin excelenţă frumoasă, are să ne spună astăzi multe. De fapt, dacă vrem să înţelegem bine sărbătoarea de astăzi, să urmărim puţin istoricul ei, pentru că nu e o noutate, ci este o dorinţă a tuturor credincioşilor.
Problema neprihănitei zămisliri are amploare teologică deja în secolul al XII-lea, când benedictinul Eadmer, în 1124, se exprimă în favoarea neprihănitei zămisliri în tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria.
Urmează, apoi, un alt eveniment care continuă acest proces. Apariţia Maicii Domnului sfintei Ecaterina Labouré, în anul 1876, şi răspândirea medaliei miraculoase, a oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca înaintea expresiei "zămislirii Mariei" să fie introdusă expresia "neprihănită". Şi, ca în litanii, să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu extraordinar.
După anul 1840, au început să vină deja cererile pentru a obţine aceeaşi învăţătură, adică declararea dogmei de credinţă a neprihănitei zămisliri. Prima dintre aceste cereri a fost aceea al unui numeros grup de episcopi francezi. Papa Grigore al XVI-lea amână să ia o asemenea decizie.
Cererile au început să vină din nou la pontificatul papei Pius al IX-lea, un papă cu adevărat de excepţie. Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara neprihănită. Viaţa însăşi a papei a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică, care va veni în anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru declararea acestui adevăr de credinţă. Timpul trece, dar în favoarea dogmei.
De la 1 iunie 1848, Papa Pius al IX-lea a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, avându-l în vedere, din nou spun, pe Papa Pius al IX-lea ca protagonist. Şi episcopatul din toată lumea a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect printr-o enciclică: Ubi primum din 11 februarie 1849. Şi vom vedea că 11 februarie nu este chiar la întâmplare. Printr-o scrisoare circulară, adresată tuturor nunţilor apostolici din întreaga lume, papa convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, deci o lună înainte de declararea acestei dogme, o însemnătate reprezentare a episcopatului mondial, pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări. În afară de aceasta, mulţi episcopi au prezentat şi în scris dorinţele şi propunerile lor. Documentul de definire al dogmei, promulgată apoi de papa, era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferite comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.
Şi iată acum punctul culminant. Era în ziua de 8 decembrie 1854, dată glorioasă în istoria Bisericii Catolice. Bazilica "Sfântul Petru" din Vatican gemea de lume. Un număr de 53 de cardinali, 43 de arhiepiscopi, 99 de episcopi, nenumăraţi preoţi şi teologi, adunaţi din toată lumea, erau prezenţi aici. Papa Pius al IX-lea, aşa cum vă spuneam, un mare pontif al Bisericii Catolice, pătruns de măreţia actului pe care îl săvârşea, în faţa a mii de oameni, mişcat până în adâncul sufletului, cu glasul scăzut de emoţie, făcând efort să-şi stăpânească tremurul vocii, impresionat şi impresionant declara: "După ce am cerut ajutorul întregii curţi cereşti, după ce am invocat cu gemete pe Sfântul Duh, care ne inspiră spre slava Sfintei Treimi, sfinte şi nedespărţite, spre înălţarea credinţei catolice şi propăşirea credinţei creştine, cu autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a sfinţilor apostoli Petru şi Paul, şi a noastră, declarăm, pronunţăm şi definim: în învăţătura ce ţine că Preasfânta Fecioară Maria, din prima clipă a existenţei sale, printr-un har şi privilegiu unic al lui Dumnezeu cel atotputernic, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului, a fost păzită, neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc. Este revelată de Dumnezeu, şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi totdeauna de toţi credincioşii". Proclamarea - am încheiat citatul - din Constituţia Inefabilis Deus. Proclamarea ex cathedra, a fost, până la urmă, rezultatul matur, atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi - aceasta în mod preponderent - a căutării teologice pasionate, care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei.
Dar ca să vedeţi cum cerul a fost de acord cu ceea ce a declarat oficial Papa Pius al IX-lea, iată ce se întâmplă mai departe. Şi, vedeţi, acum vine data de 11 februarie 1858, trei ani şi două luni mai târziu. Într-un sat din munţii Pirinei, Lourdes, unei simple fetiţe de la ţară, îi apare o arătare. După insistenţe, acea doamnă frumoasă, care i s-a arătat micuţei Bernadeta Soubirous, îi spune că este, într-un dialect al locului, Immaculada Concepció, o expresie imposibil de înţeles pentru un copil care nu ştia carte. Şi, să ne gândim, că ştirile despre ceea ce se întâmplase la Vatican nu ajunseseră, cu siguranţă, aici, în creierul munţilor. Maica Domnului, că de ea era vorba, vine şi parcă vrea să spună: Da, e adevărat ce a declarat Papa Pius al IX-lea la Vatican. Eu sunt neprihănit zămislită. Şi, din acel moment, Lourdes-ul nu a mai încetat să fie asaltat de pelerini, iar pentru noi a fost o dovadă clară că papa a declarat un mare adevăr de credinţă, aprobat de însăşi Maica Domnului.
Un turist, curios şi fără credinţă, a venit la Lourdes cu gândul să o întâlnească pe micuţa vizionară, Bernadeta. Întâlnind-o, îi zice: "Arată-mi şi mie cum ţi-a apărut doamna ta. Imită puţin surâsul, dacă spui că era aşa de frumos". "N-aş putea nicidecum să fac ca ea", replică Bernadeta. "Te rog, totuşi, să încerci". Bernadeta înălţă ochii către cer şi făcu să-i apară un surâs angelic pe buze. Surâsul acesta a mişcat atât de mult pe turistul acela indiferent, încât s-a dus la grotă, s-a rugat şi a devenit un credincios fervoros. Ce înseamnă asta? Maria s-a arătat neprihănit zămislită, dar de o frumuseţe excepţională. Nu degeaba am spus la început că astăzi este sărbătoarea frumuseţii.
Frumuseţea trupului este o oglindă a frumuseţe morale interioare, se leagă una de alta. Lipsa păcatului, întotdeauna, va aduce frumuseţe. Am văzut adesea persoane în vârstă de o frumuseţe copleşitoare. Acei bunici, cu chip blând şi blajin, e semn că sunt oameni credincioşi cu adevărat, cu un interior bun cu adevărat. Sau, se poate citi uşor pe chipul unui om duritatea, făţărnicia, răutatea, adică urmările păcatului. Sau, cui nu-i place chipul unei bunici care are rozariul între degete şi o mână gata mereu să ajute, să mângâie? Sau, observăm că toţi copiii sunt simpatici, drăgălaşi. Până când? Până pe la şapte-opt ani, când în sufletul lor începe să se ivească păcatul: o minciună, o prefăcătorie. Pornind de la aceste premise, putem să ne închipuim ce frumoasă, minunată, trebuie să fi fost Maria, care nu a avut nici umbră de păcat.
Noi, toţi, ar trebui să dorim să ajungem în cer. Dar, totuşi, uneori, sau unii, nu sunt suficient de dornici să ajungă în cer, măcar dorinţa de a o întâlni pe Preafrumoasa Maică a Domnului trebuie să ne ajute în acest sens. Ar trebuie să spunem: "Ard de nerăbdare să ajung să o văd într-o zi pe aceea care este toată frumoasă!".
E ca în următorul caz, cum ne povesteşte un episcop italian: doi tineri căsătoriţi aşteptau cu emoţie sosirea pe lume a primului lor copilaş. Preocupaţi mereu ca totul să decurgă bine, iată, vine şi ziua mare când femeia naşte copilaşul mult dorit. Dar, bucuria lor este imediat umbrită de o veste, pe care o primesc de la medic, copilul nu vede, s-a născut orb. O tristeţe profundă îi copleşeşte pe cei doi tineri părinţi. Au început să se intereseze în diferite părţi, la mari doctori, ce ar putea face ca acest copil să fie vindecat. După îndelungi căutări, un medic le spune că s-ar putea să fie şanse, dar să aştepte până ce copilul împlineşte şase ani. Iar aşteptări... temeri... dar şi speranţe. Timpul trecea, nerăbdarea creştea... Ce se va întâmpla oare? Copilul va vedea? A avut medicul dreptate sau nu? În cele din urmă, copilul ajunge la şase ani. Este dus la spital, iar doctorul se încumetă să-l opereze. Apoi, a trebuit să mai stea două săptămâni cu bandajele pe ochi. Părinţii vegheau la căpătâiul lui. Zilele treceau greu, dar mai grea era întrebarea: "A reuşit sau nu?". În sfârşit, medicul se apropie de patul copilului, încet-încet îi desface bandajele, i le ridică de pe ochi. Copilul vede pentru prima dată lumina şi culoarea şi pe cei din jurul său, dar sare în gâtul mamei şi exclamă: "Mamă, dar ce frumoasă eşti!".
Ne putem asemăna cu acest copil. Noi, acum, nu o putem vedea pe Măicuţa noastră cea frumoasă, dar aşteptăm cu nerăbdare să ajungem acel ceas în care să putem exclama şi noi: "Mama noastră cerească, dar ce frumoasă eşti!".
Maria este cu adevărat plină de har, aşa cum ne spune sfântul Anselm şi cred că este cel mai frumos elogiu pe care îl aduce cineva Mariei.
Dumnezeu i l-a dat Mariei pe Fiul său unic, născut din inima sa şi egal cu el şi pe care îl iubea ca pe sine însuşi. Şi din Maria şi-a plăsmuit un fiu, nu unul diferit, ci acelaşi. Astfel, ca după natură, să fie unul şi acelaşi Fiu comun, al lui Dumnezeu şi al Mariei. Întreaga natură a fost creată de Dumnezeu şi Dumnezeu s-a născut din Maria. Dumnezeu, care le-a creat pe toate, el însuşi s-a născut din Maria, şi, astfel, a recreat tot ce crease. El, care a putut să le creeze pe toate din nimic, la început, după decăderea lor în ruină, nu a voit să le restaureze fără Maria. Dumnezeu este, aşadar, Tatăl lucrurilor create, iar Maria este mama lucrurilor recreate; Dumnezeu este Tatăl credinţei universale, iar Maria este mama răscumpărării universale. Căci Dumnezeu l-a născut pe cel prin care au fost create toate, iar Maria l-a născut pe acela prin care au fost mântuite toate.
Aşadar, iată, Maria astăzi este alături de noi, este cu noi, dar, cel mai frumos este că este capodopera care ne-a fost dăruită nouă ca mamă. Astăzi, împreună cu toată lumea, ne rugăm şi spunem: Maică Preasfântă, ai milă de noi şi de lumea întreagă. O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine. Amin.
