Cristos a înviat!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, duminica de azi, a VI-a după Paşti din ciclul B, poate fi numită, mai mult decât alte duminici sau sărbători, drept duminica iubirii, reluând testamentul lui Isus de la Cina cea de Taină. Mântuitorul repetă de patru ori porunca iubirii: "Rămâneţi în iubirea mea!"; Eu "am rămas în iubirea sa"; "Iubiţi-vă!"; "Iubiţi-vă unii pe alţii!" Sfântul Ioan, apostolul, nu a găsit altă definiţie mai bună pentru Dumnezeu decât că "Dumnezeu este iubire", iar paragraful din Faptele Apostolilor încearcă să ne demonstreze că iubirea divină nu are margini; că are mereu iniţiativa în toate şi se concretizează în chemarea păgânilor la mântuire, în iertarea păcatelor tuturor oamenilor care primesc Botezul şi, mai ales, în oferirea darului infinit, care nu este altul, decât Duhul Sfânt.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, Cristos în evanghelia de astăzi ne îndeamnă să ne asemănăm cât mai mult cu el "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi". Ne cere să iubim aşa cum a iubit şi el. Fără iubire şi fără respectarea poruncilor sale nu putem fi împreună cu el. "Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină".
Unul dintre martirii secolului al XX-lea, Francois Xavier Nguyen Van Thuan, este un deosebit exemplu de urmare a iubirii lui Cristos. A stat 12 ani în închisorile comuniste din Vietnam. Celula sa nu avea ferestre şi a petrecut primele 100 de zile cu nasul lipit de o mică deschizătură pe unde abia putea să respire. În aceste împrejurări s-a întrebat: "Cum se poate oare ajunge la acea intensitate a iubirii pe care ne-o cere Cristos? Cred, pur şi simplu, că trebuie să trăiesc fiecare zi, fiecare minut ca şi cum ar fi ultimele din viaţa mea. Fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare decizie este cea mai frumoasă a vieţii mele. Păstrez iubirea şi zâmbetul pentru toţi. Mă tem să nu irosesc nici o secundă trăind-o fără sens".
Într-un dialog cu gardienii lui, povesteşte următoarele:
"Ne iubeşti cu adevărat?" - l-au întrebat aceştia. "Da. Vă iubesc sincer". "Chiar şi atunci când noi îţi facem atâta rău? Când suferi pentru că eşti la închisoare de atâţia ani fără a fi judecat?" "Gândiţi-vă la toţi aceşti ani pe care i-am trăit lângă voi. Vă iubesc cu adevărat". "Când vei fi liber, n-ai să-ţi trimiţi oamenii să se răzbune pe noi şi pe familiile noastre?" "Nu. Voi continua să vă iubesc, chiar dacă voi vreţi să mă ucideţi". "Dar de ce?" "Fiindcă Isus m-a învăţat să vă iubesc aşa. Dacă n-o fac, nu mai sunt demn să fiu numit creştin. Dragostea nu are limite; dacă are, nu mai este dragoste".
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, bucuria de a iubi a creştinului vine cu o viaţă morală trăită în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Niciuna dintre poruncile sale nu trebuie ţinute numai de frica iadului. Există multe suflete în lume care se întreabă de ce nu sunt fericite cu toate că merg zilnic la sfânta Liturghie, trăiesc o viaţă morală bună, fac fapte bune şi se roagă cu credinţă. Toate aceste lucruri trebuie făcute, dar dacă focul iubirii lui Dumnezeu nu este prezent în ele, cei care le fac nu vor simţi acea bucurie dumnezeiască, nu vor fi satisfăcuţi. Pentru aceasta este nevoie de focul carităţii.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) ne învaţă cum să facem binele şi să găsim şi bucurie în aceasta: "Dacă nu facem răul de teama pedepsei lui Dumnezeu, suntem asemenea sclavilor, dacă urmărim răsplata promisă de el, suntem asemenea mercenarilor, însă dacă ascultăm poruncile sale pentru binele în sine şi de dragul aceluia care porunceşte, atunci suntem în starea copiilor". Copiii, care ştiu că sunt slabi şi mici, găsesc bucuria făcând pe plac părinţilor.
Sfânta Tereza de Lisieux, declarată doctor al Bisericii, a învăţat că iubirea este esenţa credinţei. Ea ne propune "calea cea mică", a simplităţii de copil, şi ascultarea de Dumnezeu ca şi modalitate de a creşte în iubire. Ea spune: "Eu cred că pentru cei care sunt «victimele» acestei iubiri dumnezeieşti nu va exista judecată, ba din contra Dumnezeu îi va răsplăti, cu bucurii veşnice, cu iubirea sa pe care o va vedea arzând în inimile lor". "În inima Bisericii eu voi fi iubire", exclama sfânta Tereza în timp ce îşi descoperea adevărata ei vocaţie. Şi noi suntem ucenici ai iubirii lui Dumnezeu. Poruncile sale sunt lecţii prin care noi, simpli copii, vom practica iubirea lui Dumnezeu în învăţătură, cuvânt şi faptă.
Cu tristeţe constatăm astăzi însă, că există mulţi oameni, mulţi fii ai Bisericii, care nu vor să urmeze calea iubirii, care nu vor să asculte de poruncile sale şi umblă pe multe şi diferite căi greşite. Cercetându-ne fiecare conştiinţa proprie, probabil că vom găsi şi noi în trecutul nostru momente în care nu am avut această iubire. Pentru un timp mai scurt sau mai lung, fiecare am păşit pe căi lăturalnice, însă cu siguranţă am simţit cu toţii că iubirea lui Cristos ne-a iertat de fiecare dată, că a fost mereu lângă noi aşteptând să o primim înapoi în inimile şi în vieţile noastre. Mântuitorul ne îndeamnă în evanghelia pe care am ascultat-o să rămânem mereu în dragostea sa. Trebuie să conştientizăm cu toţii marele pericol în care ne aflăm de fiecare dată când nu mai suntem în acest perimetru sigur, când nu mai suntem ocrotiţi de puterea lui fără margini.
Pentru a scoate în evidenţă acest mare pericol mă voi folosi de un exemplu luat din tradiţia şi viaţa reală a eschimoşilor. Aşadar, conform tradiţiei, iată cum vânează un vânător eschimos lupul. Mai întâi îşi înmoaie cuţitul său de vânătoare în sângele unui animal şi lasă ca acesta să îngheţe. Apoi, repetă acest procedeu până când pe cuţit se face un strat foarte gros de sânge îngheţat. Apoi, vânătorul fixează bine acest cuţit în pământ cu ascuţişul în sus. Când lupul descoperă acest cuţit, urmându-şi simţurile sale ascuţite, el începe să lingă şi să dea de gustul sângelui îngheţat. Lupul începe să lingă mai repede şi mai cu putere. Sângele îngheţat şi frigul nopţii arctice îi amorţesc limba, dar nu şi simţurile. Pofta prădătorului de a devora sânge devine atât de puternică, încât acesta nu-şi dă seama că la un moment dat limba sa se taie în ascuţişul cuţitului. Nici măcar nu-şi recunoaşte propriul sânge care-i curge din limbă şi pe care îl devorează cu poftă. Apetitul său de carnivor continuă până când în zorii dimineţii lupul va fi găsit mort în zăpadă din cauza sângelui pierdut.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, mulţi apucă pe căi greşite din aceleaşi motive ca şi lupul arctic care începe să lingă lama cuţitului. Ispitele, cursele Celui Rău, par sigure şi delicioase la început, dar nu satură niciodată. Dorite mai mult şi mai mult, conduc la căderi mari şi chiar la moarte. Omul cu cât rătăceşte mai mult timp pe căi greşite şi lipsite de iubirea şi ascultarea lui Dumnezeu, se află în pericolul ca simţurile sale, îngheţate de frigul lipsei focului iubirii, să amorţească din ce în ce mai tare şi să nu mai simtă ascuţişul atât de tăios al păcatului. Omul nu-şi dă seama că, de fapt, astfel îşi consumă viaţa proprie, sufletească şi deseori chiar şi trupească.
Cel mai mare pericol care ameninţă astăzi dimensiunea spirituală a vieţii noastre nu sunt prigoanele, ci necredinţa şi lipsa iubirii. Această lipsă ne automodelează şi ne face sclavii păcatului. Cea mai mare prigoană a Bisericii este nevrednicia membrilor ei.
Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Redemptor hominis ne spune: "Unde lucrează necredinţa, acolo ura macină orice iubire. Unde stăpâneşte necredinţa, acolo egoismul transformă oamenii în bestii feroce, deoarece necredinţa distruge dimensiunea constitutivă a fiinţei creştine. Unde, în schimb, lucrează credinţa, acolo domneşte iubirea şi pacea".
În încheiere, fiind şi luna mai, nu putem să nu o amintim pe preasfânta noastră Fecioară Maria. La Cristos ajungem prin Maria, mama sa. Privind la Mama noastră cerească s-o invocăm cu toată încrederea şi iubirea. E neprihănită, e plină de har. A experimentat suferinţele şi moartea. E înviată. E atotputernică prin mijlocirea-i slujitorială. E Mama Bisericii şi Mama noastră, ocrotitoarea Bisericii şi a diecezei noastre. Ca mijlocirea ei să devină faptă în noi, s-o imităm în iubire, s-o urmăm în curăţie, s-o venerăm conformându-ne viaţa evangheliei Fiului ei după cuvântul său: "Faceţi tot ceea ce vă spune". Amin.
Cristos a înviat!
