Iubiţi fraţi şi surori, dragi ascultători,
Sfânta Liturghie din duminica a 6-a a Paştelui este pătrunsă de puterea şi farmecul unui cuvânt pe care l-am auzit de multe ori, în alte împrejurări, în afara bisericii, dar poate că în biserică niciodată nu revine atât de des ca în rugăciunile, în lecturile sfinte şi în cântările de astăzi. Este vorba de cuvântul "iubire". Pentru cei care sunt familiarizaţi cu Sfânta Scriptură, el evocă în mod spontan ultimele clipe din viaţa pământească a lui Isus care, aflându-se cu ucenicii săi în sala Cinei de Taină, pentru ultima dată, le lasă drept testament porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Există multe interpretări şi comentarii ale iubirii: în filozofie, în teologie, în artă, în politică, înainte şi în timpul creştinismului.
Dacă ne referim la lumea creştină, iubirea despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi a fost interpretată deja în zorii Bisericii: sfântul Ioan, apostolul, scrie prima sa scrisoare şi, pe urmele lui, mulţime de Părinţi ai Bisericii - Origene, sfântul Augustin, sfântul Ioan Cassian, sfântul Ioan Crisostom şi alţii - au subliniat importanţa acestui cuvânt în viaţa creştinului şi a comunităţii creştine, până la papa Benedict al XVI-lea, care dedică prima sa scrisoare enciclică lui "Dumnezeu iubire". Lucrul acesta dă de gândit şi de aceea ne întrebăm: oare iubirea la care se referă Isus în cuvântul de rămas bun de la ultima cină este la fel cu iubirea pe care o cunoaştem şi o trăim noi?
Înainte de a răspunde, constatăm că în Biserică, deci într-un context religios, este greu să vorbeşti despre iubire, deşi cuvântul este foarte răspândit şi folosit cu insistenţă. Dificultatea provine din faptul că termenul "iubire" este important şi, în acelaşi timp, confuz. Îşi schimbă sensul în funcţie de lucrul la care se referă. Pot să-l folosesc pentru a spune lucruri sublime şi cereşti, dar şi pentru a indica lucruri ruşinoase şi păcătoase. Se încearcă uneori să fie înlocuit cu alte cuvinte, şi anume "dragoste", "caritate", "milostivire", "îndurare", "milă", dar şi acestea nu se mai bucură de transparenţă şi claritate, pentru că s-a făcut abuz de conţinutul lor şi au fost folosite în scopuri josnice. Prin urmare, dacă utilizăm acest cuvânt fără să-i precizăm sensul riscăm să transmitem o idee falsă despre iubirea creştină. În sensul acesta, are dreptate episcopul brazilian Helder Camara, care zicea: "Dacă dau ceva de pomană săracilor, ei îmi spun că sunt un sfânt, dacă îi întreb de ce le este foame, atunci mă acuză că aş fi comunist".
Din evanghelia de la această sfântă Liturghie, înţelegem că iubirea creştină are mai multe calităţi. Mai întâi, iubirea este divină, teologală, în sensul că provine de la Dumnezeu. Isus ne descrie astăzi lanţul genealogic al iubirii care porneşte de la Tatăl, are în Fiul al doilea inel şi continuă cu mii de inele, care sunt credincioşii în Cristos. Prin această imagine înţelegem că iubirea este dar, scânteie aprinsă în inima fiecărui om, sămânţă sădită în pământul vieţii. Dacă peste această scânteie aruncăm cenuşă şi praf, ea se stinge; dacă sămânţa este sufocată de pietre şi spini, nu reuşeşte să încolţească. De aceea, Isus ne spune de mai multe ori că trebuie să fim fideli, statornici, "să rămânem", "să locuim" în lumina iubirii divine.
Apoi, iubirea este reciprocă, dialogală, în sensul că se dă şi se primeşte, este ca un drum cu două sensuri de mers şi ilustrează legătura omului cu semenii lui. Prima calitate se referă la legătura omului cu Dumnezeu, a doua la legătura omului cu aproapele. Această iubire izvorăşte şi din inima omului, dar nu este o experienţă spontană, sentimentală, de aceea Isus dă omului porunca iubirii. Într-adevăr, iubirea este o lucrare serioasă, obositoare, zilnică; iubirea este dăruire şi fidelitate, înţelegere şi generozitate, ştie ce înseamnă îndoiala şi amărăciunea. Nu seamănă mereu cu grădina înflorită a celor îndrăgostiţi, ci de cele mai multe ori ea seamănă cu o călătorie printr-un pustiu presărat din loc în loc cu oaze înverzite.
Iubirea creştină mai are o calitate şi anume, ea este totală sau absolută, potrivit programului pe care îl formulează Isus: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi". În consecinţă, acela care iubeşte o persoană este gata să renunţe nu doar la bunurile sale, ci chiar la însăşi viaţa sa. În Vechiul Testament (Lev 19,18), israelitul era invitat să-l iubească pe aproapele lui ca pe sine însuşi. Această poruncă a fost preluată şi de Isus (Mt 18, 16-22), dar în cazul de faţă Isus îi invită pe ucenicii lui să facă un salt: iubirea lor trebuie să fie infinită, perfectă, supremă, asemenea iubirii lui Isus, care îi sfătuieşte: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este" sau "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru ceresc milostiv este".
Altă calitate a iubirii creştine pune în evidenţă faptul că ea conţine o notă de intimitate, de familie. Există mulţi creştini care trăiesc cu mentalitate de sclavi, îl simt pe Dumnezeu ca pe un stăpân aspru, rece, distant, gata mereu să pedepsească. Isus ne descoperă o altă faţă a lui Dumnezeu, care are ceva în comun cu atmosfera de prietenie şi de familie. "Nu vă mai numesc sclavi, ci v-am numit prieteni". Servitutea este caracterizată de ignoranţă şi frică ("servitorul nu ştie ceea ce face stăpânul său"), prietenia deschide drumul mărturisirii şi încredinţării secretelor, iar Isus a venit tocmai să ne comunice ceea ce el ştia din intimitatea pe care o avea cu Tatăl său: "Nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere" (Mt 11,27).
În sfârşit, iubirea creştină este misionară. Cristos ne-a uns, ne-a zidit, ne-a consacrat pe noi în iubire ca "să mergem şi să aducem roade şi roade care să rămână". Iubirea nu este o realitate care trebuie zăvorâtă în interiorul inimii, într-un sens devoţional deviat. Iubirea este un ferment care trebuie introdus în aluatul istoriei şi al omenirii. Iubirea ne scoate din coaja dură a egoismului şi ne introduce în lume, pentru a şterge lacrimile celor care plâng, pentru a asculta suspinul celui sărac, pentru a întinde mâna celui care stă pe marginea drumului, pentru a fi lumină orbilor şi aşa mai departe. În felul acesta iubirea devine caritate eficientă, devine vestire a evangheliei mântuirii.
Iubiţi fraţi şi surori, la sfârşitul drumului său pământesc, Isus ne-a lăsat acest testament preţios. Chiar dacă sensurile sunt mai multe, el repetă cu insistenţă acest cuvânt unic prin puterea şi frumuseţea lui: "Iubiţi!", "iubiţi-vă unii pe alţii!" Da, iubirea măsoară şi modelează viaţa noastră creştină.
Spunea André Frossard, un scriitor catolic francez, care în tinereţe fusese un ateu neliniştit: "Dintre toate lucrurile omeneşti, numai iubirea nu are nevoie de explicaţii. Îndrăgostiţii care dau explicaţii ori se explică sunt pe punctul de a se despărţi". Ştim că, din păcate, există creştini care se află în această situaţie; ei cer "explicaţii" nu doar de la părinţi, fraţi şi surori, de la prieteni şi vecini, ci chiar de la Dumnezeu. Probabil că ei nu-şi dau seama că sunt pe punctul de a se despărţi de Dumnezeu şi de Biserică. Cum am putea să-i ajutăm? Prin iubire, desigur, trăind în concret iubirea despre care ne vorbeşte Isus. Însă, dacă mărturia noastră este refuzată, lucru care se poate întâmpla, să-i îndemnăm pe aceşti fraţi să privească la dovada măiastră pe care ne-o dau sfinţii din Biserica Occidentului şi Orientului: viaţa lor sfântă argumentează faptul că iubirea despre care ne vorbeşte Isus - "să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi" - este fezabilă, posibilă, realizabilă. Aşa este preasfânta Fecioara Maria pe care Biserica Catolică o cinsteşte într-un chip deosebit în luna mai, aşa sunt sfinţii Constantin şi Elena pe care îi sărbătorim astăzi împreună cu fraţii din Biserica Ortodoxă, toţi sfinţii apostoli şi evanghelişti, zecile de mii de martiri şi mărturisitori, cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi. Toţi aceştia afirmă un lucru extraordinar şi anume, că iubirea revelată de Isus poate fi trăită în viaţa obişnuită a omului.
Dar, pentru a avea mai mult curaj în mărturisirea iubirii creştine, să ne întoarcem iarăşi la Sfânta Scriptură şi să mai ascultăm o dată cuvântul sfântului Ioan: "Fiii mei să nu iubim doar cu vorba sau cu limba, ci cu faptele şi în adevăr" (1In 3,18).
Cristos a înviat!
