Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Era cu puţin înainte de ora 5.00 dimineaţa şi, cu excepţia paşilor lenţi ai preotului, în vechea bisericuţă împodobită cu vitralii frumos colorate, nu se auzea nimic. Afară era încă întuneric, iar frigul învăluia mica bisericuţă din toate părţile. În drum spre sacristie, preotul se opri în faţa "scenetei naşterii Domnului" pentru a rosti o scurtă rugăciune. Însă imediat se încruntă şi se aplecă puţin pentru a privi cu mai multă atenţie. În liniştea bisericii răsună atunci strigătul său de uimire. Ieslea era goală! Pruncuşorul Isus ... mica statuetă care îl reprezenta ... dispăruse!
Din ce în ce mai agitat, preotul începu să caute peste tot: în jurul ieslei, prin sacristie. Dar nu găsi nimic. Îl chemă şi pe părintele vicar, pe sacristan, pe clopotar şi, mai apoi, tot comitetul bisericesc însă statueta era de negăsit. Într-un final, clătinând din cap şi schimbând priviri încărcate de tristeţe, au fost cu toţii nevoiţi să accepte acel adevăr pe care încercau să-l evite: statueta nu se pierduse sau rătăcise, ci fusese furată!
Adoptând o atitudine solemnă şi sobră, preotul aduse la cunoştinţa enoriaşilor veniţi la prima Liturghie cele întâmplate, terminând predica prin a spune:
- Pruncul Isus trebuie restituit bisericii înainte ca această zi de Crăciun să ia sfârşit! El repetă această rugăminte la toate celelalte Liturghii, însă fără niciun rezultat.
Spre seară, cu chipul trist şi inima îndurerată, preotul plecă la o mică plimbare pe străduţele parohiei sale. Nu făcu mulţi paşi că îl întâlni deja pe unul dintre cei mai mici enoriaşi ai săi, un băieţel de doar cinci anişori care, deşi provenea dintr-o familie modestă, acum trăgea după el cu mândrie o furgonetă roşie de jucărie. Preotul, înţelegând sacrificiile care au fost necesare pentru un astfel de cadou şi văzând fericirea băieţelului, se apropie de el cu intenţia de a-i ura sărbători fericite. Însă, nu mică îi fu mirarea când observă că acea furgonetă nu era goală, ci în ea se afla mica statuetă a pruncuşorului Isus, aşezată cu grijă şi apărată de frigul de afară cu o mică păturică. În acel moment preotul uită de intenţia sa şi de urările pe care dorea să le facă şi începu să-l certe pe micul băieţel pentru gestul său. Cu ochii scăldaţi de lacrimi, într-un mic răgaz de răsuflare a preotului, băieţelul apucă să spună:
- Părinte, dar eu nu l-am furat pe pruncuşor! Nu am făcut acest lucru sub nici o formă! M-am rugat la Isus să primesc drept cadou de Crăciun o furgonetă roşie şi i-am promis că, dacă o voi primi, el va fi primul pe care îl voi plimba cu ea!
Poate părea o întâmplare hazlie povestea de mai sus însă, din păcate, cred că ea reflectă foarte bine atitudinea nepotrivită pe care mulţi dintre noi o adoptăm în trăirea Crăciunului. În urmă cu doar trei duminici începeam timpul Adventului, timp de pregătire pentru această minunată sărbătoare. Şi începând acest timp, cred că fiecare dintre noi ne-am luat diferite hotărâri de a încerca să fim mai buni, mai atenţi faţă de cei din jur, mai plăcuţi lui Dumnezeu. Şi până aici nimic nu este greşit, mai ales dacă am şi reuşit să ducem aceste hotărâri la bun sfârşit. Însă, iată-ne ajunşi în ultima duminică a acestui timp de pregătire şi la doar câteva zile de sărbătoarea Crăciunului, păstrând parcă în inima şi sufletul nostru aceeaşi atitudine de renunţare şi sacrificiu, ce-i drept având tot mai prezentă apropiata răsplată pe care o vom dobândi. Şi, de fapt, aici este greşeala noastră. Am trăit şi riscăm să trăim şi perioada sărbătorilor gândind, asemenea lui David, că noi suntem cei care îi putem pregăti un lăcaş lui Dumnezeu în mijlocul nostru (cf. 2Sam 7,2). Riscăm să credem că toate eforturile pe care le-am făcut de-a lungul postului sunt cele care ne vor îndreptăţi să-l primim pe Dumnezeu sub chip de prunc dumnezeiesc. Însă liturgia cuvântului de astăzi alungă orice astfel de iluzie, căci ea ne spune clar că nu suntem noi aceia care facem ceva pentru Dumnezeu, pentru a ne face vrednici de el, ci este însuşi Dumnezeu acela care îşi manifestă iubirea şi milostivirea infinită venind în întâmpinarea şi în mijlocul nostru (cf. 2Sam 7,11 ).
Ar fi păcat să continuăm să trăim şi perioada sărbătorilor cu o astfel de iluzie, neglijând ceea ce constituie, de fapt, motivul bucuriei acestor sărbători, şi anume venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi asumarea condiţiei noastre umane de către el. Şi fragmentul evanghelic pe care Biserica ni l-a propus în această zi ne face conştienţi de aceeaşi realitate: bucuria se naşte cu adevărat odată cu acceptarea planului lui Dumnezeu care se concretizează prin venirea lui în mijlocul nostru. Privind la sfânta Fecioară Maria şi urmând exemplul ei de colaborare la planul divin (cf. Lc 1,28-38), vom descoperi şi noi care este atitudinea, care trebuie să ne caracterizeze în zilele de sărbătoare care se apropie. Pentru că privind la ea vedem cum în faţa darului lui Dumnezeu nu putem decât să-l binecuvântăm pe cel care ne oferă un dar atât de minunat şi să primim acest dar cu recunoştinţă, bucurându-ne că noi am fost găsiţi vrednici de un dar atât de măreţ.
Conştientizând toate acestea nu vom mai avea pretenţia că noi am fi aceia care putem şi trebuie să facem ceva pentru Dumnezeu, asemenea băieţelului din povestea de mai sus, ci ne vom da seama că toate realităţile aparţin lui Dumnezeu şi noi nu putem decât să le primim plini de recunoştinţă şi să ne bucurăm de ele. Altfel riscăm ca, în dorinţa noastră înflăcărată de a face ceva pentru Dumnezeu, să îl "furăm" din viaţa celor de lângă noi, pentru a-i arăta toate acele împliniri pe care le-am avut de-a lungul acestui timp de pregătire şi astfel să facem ca adevărata bucurie a Crăciunului să nu mai fie simţită.
De fapt, aceasta şi este adevărata bucurie care trebuie să se instaureze deja în inimile noastre: Dumnezeu vine la noi, el asumă natura noastră şi astfel ne face şi pe noi capabili de natura sa dumnezeiască. Acceptând această realitate şi colaborând şi noi, asemenea sfintei Fecioare Maria, bucuria ne va cuprinde întreaga existenţă şi ne va ajuta să trăim cu adevărat Crăciunul.
Într-adevăr, până să ajungem aici, am parcurs un drum care nu de puţine ori a însemnat renunţare, sacrificiu, impunere a unei voinţe care nu era conformă cu ceea ce ne doream noi. Însă acum toate acestea trebuie să dispară şi să apară bucuria de a trăi în adevărata prezenţă a lui Dumnezeu. Aceasta este şi vestea bună pe care sfântul apostol Paul o proclamă romanilor în cea de-a doua lectură. Dar prin ei ne transmite fiecăruia dintre noi că vestea bună a venirii lui Dumnezeu între oameni, este o veste care trebuie să ajungă până la marginile lumii şi în inima fiecărui om.
Despre pictorul Auguste Renoir se povesteşte că, deşi avea dureri cumplite din cauza artritei care uneori îl ţintuia la pat, totuşi continua să picteze. Prietenul său mai tânăr, Henri Matisse, care îl vizita aproape în fiecare zi, îl întrebă la un moment dat:
- Auguste, de ce continui să pictezi când durerea te macină fără cruţare?
La care Renoir răspunse simplu:
- Durerea trece, frumuseţea rămâne!
Parafrazându-l, putem afirma şi noi cu seninătate: "Postul trece, bucuria Crăciunului, bucuria venirii lui Dumnezeu rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna!"
