Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aşa cum spuneam şi la începutul Sfintei Liturghii, suntem în ultima duminică a anului liturgic, an care culminează - după cum putem observa - cu sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului. În prima duminică din Advent, şi, evident, a anului liturgic pe care îl încheiem, abia că întrezăream venirea lui Isus, despre care au vorbit profeţii Vechiului Testament, despre care au profeţit profeţii, pe care l-a prezentat Ioan Botezătorul şi a fost premergător, iar Maria, mama lui, aşa cum ştim, l-a dus în ieslea de la Betleem. Vorbim, dacă se poate spune, de o logică firească, e un fel de creştere în progres. Mai întâi îl descoperim prin cuvântul prin care Tatăl crea universul, apoi prin cuvintele care formează Vechiul Testament în gura profeţilor, în forţa regilor, în conţinutul promisiunilor; îl vedem apoi purtându-şi crucea în greutăţile poporului ales, aflat în robia Egiptului şi apoi a Babilonului. Îl cunoaştem ca fiind vestit, rugat, implorat, iar în simplitatea ieslei de la Betleem îl vedem ca dar, ca unicul şi irepetabilul dar al Tatălui pentru omenire. Odată intrat în lume, alături de Maria, mama sa, şi de sfântul Iosif, tatăl purtător de grijă, Isus o ia din nou de la capăt, din nou Egipt, din nou exil, din nou oameni care voiau să-l ucidă, din nou un plan, o nouă promisiune, totul, de data aceasta, într-o nouă lumină, cea în care îl celebrăm astăzi, într-o lumină regală; dar, paradoxal, total diferită de ceea ce înţelegem noi prin regalitate.
Este modelul de rege spre care ar trebui să privim cu toţii, dar mai ales cei care în lume au misiunea de a conduce. Şi aici, evident, ispita e aceea de a privi, în mod special spre lumea politică, de a-i arăta, încă o dată, pe politicieni cu degetul, de a ne arăta, încă o dată, nemulţumirile. Ar fi încă o ocazie de a le spune că nu le pasă de noi. Încă mai am în memorie dorinţa unei bătrâne care, rugată să spună un gând frumos pentru un părinte primiţiant, cu ocazia primei lui Liturghii din comunitatea natală, când s-a văzut cu microfonul în faţă, a început să spună: "Poate ne mai măreşte şi nouă pensiile", ca şi cum creşterea pensiilor ar depinde de preoţi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cristos nu măreşte pensiile şi nici măcar nu a venit să aducă bunăstare pe pământ, aşa cum am înţelege noi rolul unui rege. El a venit să ne înveţe ce înseamnă regalitatea. A venit să ne spună că a domni înseamnă a sluji. Cei din jurul regelui nu au rolul de a-l slugărnici pe rege, ci de a-l ajuta să slujească mai bine. Înţelegem de aici că misiunea unui rege nu este una intrinsecă, adică un bine pentru el însuşi, ci este una extrinsecă, adică binele regatului, binele celor pe care îi păstoreşte, slujirea lor. E suficient să ne gândim cum Isus îi trimitea pe ucenici, fie pe cei 12, fie pe cei 72, ca să meargă înaintea sa prin orice sat sau oraş avea să treacă el. Nu îi trimitea ca să semene teroare, ci ca să spună că urmează să ajungă cineva care îi iubeşte, cineva care îi va vindeca pe bolnavi, care îi va face pe orbi să vadă şi pe şchiopi să meargă, cineva care prin cuvintele sale va deschide orizonturi absolut nebănuite până atunci.
Spuneam că nu doar oamenii politici sunt chemaţi să conducă, ci fiecare dintre noi este chemat să-şi conducă propria viaţă spre mântuire. Fiecare este chemat să fie un rege în propria viaţă, să fie un slujitor al propriei vieţi. Isus Cristos, regele universului, învaţă astăzi ce înseamnă ca noi să fim regi ai vieţii noastre. Să nu ne mai uităm în curtea altui rege, să nu mai dăm vina pe nimeni, să nu mai aşteptăm ca alţii să rezolve problemele regatului vieţii noastre.
Iar modalitatea de a fi astfel o găsim în evanghelia pe care tocmai am proclamat-o. "Am fost flămând", spune Isus, "şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Toate aceste acţiuni se cheamă slujire. Isus nu spune: "Am fost flămând şi mi-a dat preşedintele de mâncare, am fost însetat şi mi-a dat Guvernul să beau, străin, şi Camera Deputaţilor m-a primit, gol, şi Senatul m-a îmbrăcat, bolnav, şi Ministrul Sănătăţii m-a vizitat, în închisoare, şi Ministrul de Justiţie m-a vizitat".
Acel "mi-aţi" sau "m-aţi" este cu trimitere specială la fiecare dintre noi. Înseamnă că sunt acţiuni care nu depind neapărat de orânduirea politică. Aş spune chiar, n-au nicio legătură cu ea, ci de conştientizarea că fiecare a primit un dar şi că trebuie să lucreze cu acel dar.
De altfel, e surprinzător că tocmai astăzi, în sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, Biserica a propus aceste lecturi. În loc să citim despre regalitatea lui Isus, să-l vedem pe tron, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, citim despre ceea ce înseamnă slujire, slujirea lui Isus în aproapele.
Într-o lume în care toţi vor să conducă, în care puterea s-a pervertit prin a lua de la alţii, Isus reduce regalitatea la a-i sluji pe alţii, deci la a le da, nu la a le lua. În fond, este exact motivul pentru care el a venit pe pământ, a venit să moară pentru mântuirea noastră, să ne dea viaţa veşnică.
Spuneam la început că din perspectiva lui Cristos, a domni înseamnă a sluji. Dar ce înseamnă a-l sluji pe aproapele, dacă nu a avea grijă de el?
Prima lectură de astăzi, luată din Cartea profetului Ezechiel, ne spune şi cum trebuie să avem grijă. "Aşa cum se îngrijeşte un păstor de turmă în ziua când este în mijlocul turmei sale împrăştiate, tot aşa mă voi îngriji eu de turma mea şi o voi salva din toate locurile unde a fost împrăştiată în ziua înnorată şi întunecată. Pe cea pierdută o voi căuta, pe cea rătăcită o voi aduce înapoi, pe cea rănită o voi bandaja, pe cea slăbită o voi întări".
E impresionant acest "voi avea grijă". Cristos desăvârşeşte prin patima, moartea şi învierea sa această grijă faţă de creaţie şi faţă de fiecare dintre noi. Ar fi interesant dacă, cel puţin astăzi, în ziua regalităţii lui Cristos am descoperi sensul slujirii autentice. Regnare servire est, spuneau latinii, "A domni înseamnă a sluji".
Noi, cum domnim? Slujind, sau, din contra, chinuind? Chinuindu-i, poate, cu pretenţiile noastre, cu mofturile noastre, cu tabieturile noastre. Poate că nu ne convine totul la aproapele nostru, dar vom reuşi să găsim astăzi măcar un motiv pentru care el să ne placă? Poate că avem duşmani, cunoscuţi sau necunoscuţi. Reuşim, măcar astăzi, să spunem o rugăciune pentru ei? Poate că în familiile lucrurile nu prea merg aşa cum ar trebui să meargă, poate că suntem prea cheltuitori, poate că nu ştim să facem economie, poate că lăsăm uşa deschisă şi intră frigul şi creşte factura. Poate că nu am reuşit să câştigăm chiar cât ar fi nevoie cu adevărat. Cum depăşim toate momentele acestea? Dăm vina pe celălalt, sau ne aşezăm lângă el şi împreună căutăm soluţii? Ca soţi, ajuţi soţia la bunul mers al casei, la bucătărie, la creşterea copiilor? Sau asta e treabă de femeie, aşa cum spun unii. Sau ca soţie, ştiu să-l apreciez pe soţ pentru efortul, de multe ori extenuant, pe care îl face pentru a asigura pâinea pe masă? Sau îl cert, chiar şi atunci când intră încălţat în casă. Poate ne obişnuim să cumpărăm mai mult decât consumăm. Măcar ceea ce prisoseşte, avem curajul să dăm cuiva care duce lipsă?
Fericitul Iacob Cusmano, fondatorul Surorilor Slujitoarele Săracilor, a fondat chiar o asociaţie, pornind de la firimiturile care rămâneau de la masă. Se cheamă "bucăţica săracului". Iar la un calcul banal, cu toate firimiturile care ar fi căzut de pe masa celor care mâncau la Palermo, pentru că acolo a trăit, s-ar fi dat de mâncare la toţi săracii din oraş şi din împrejurimi, şi asta fără un efort prea mare, ci doar cu credinţă şi doar punând în practică cuvântul evangheliei.
După cum am auzit cu toţii, la sfârşitul vieţii vom fi judecaţi cu privire la faptele de caritate pe care le-am făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne va întreba dacă am făcut fapte bune. Şi dacă le-am făcut. Cu ce intenţii le-am făcut. Doar ca să fim filmaţi? Să ne vadă lumea la televizor? Doar ca să ni se scrie numele pe un afiş? Sau chiar am conştientizat că misiunea noastră este aceea de a sta alături, de a avea grijă. Parcă te strânge, aşa, între umeri, când auzi din gura lui Dumnezeu cuvinte de genul: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui. Căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat".
Dar oare, chiar trebuie să dăm la toţi, să dăm aşa, fără noimă şi fără măsură, să dăm la toţi cerşetorii de pe stradă, de la semafoare, de la intrarea în magazine, la cei care de meserie sunt cerşetori sau săraci? Adevăratul sărac nu-şi face reclamă, adevăratul sărac nu se afişează la semafoare. Misiunea noastră, a fiecăruia dintre noi, este de a-l descoperi pe cel sărac, iar atunci când l-ai descoperit, parcă te doare inima că nu poţi să faci mai mult pentru el. În fond, asta înseamnă a avea grijă, asta înseamnă a domni, aşa cum domneşte Cristos. Dar dacă nu vom reuşi să ne gestionăm propria viaţă, propria vocaţie, cum vom putea reuşi să mai ajutăm şi pe alţii?
Isus Cristos, regele universului, despre care am auzit în cea de a doua lectură de astăzi, după ce toate îi vor fi supuse, atunci el, fiul, se va supune celui care i-a supus toate. El să fie modelul nostru de slujire, de dăruire, şi mai ales de iubire. Să nu ne temem să domnim, slujind, şi să slujim domnind. Să avem grijă de noi şi de cei încredinţaţi grijii noastre. Să hrănim, să adăpostim, să vizităm, să încurajăm, să mângâiem. Într-un cuvânt, să-l imităm pe Cristos, regele universului, în tot ce a ştiut să facă el mai bine, adică să slujească. Şi, ca să concretizăm, colecta de astăzi este pentru seminar.
Lăudat să fie Isus Cristos!
