Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Jurnalistul Andreas English, care a avut privilegiul să-l însoţească pe papa Ioan Paul al II-lea în multe din cele peste 100 de călătorii apostolice scria în 2004: Mi-aş dori ca într-o zi să se gândească despre Ioan Paul al II-lea ca despre cel care a reuşit să pună pe gânduri omul modern. El a călătorit în lumea întreagă în numele Domnului şi a fost întâmpinat de milioane de oameni care îl întrebau cu uimire: Cine este Cel care te trimite de fapt în orice colţ al acestei lumi? Cine este Domnul în numele căruia te-ai lăsat trimis?
În faţa acestei uimiri pe care o provoca nu putem decât să constatăm că această forţă interioară pe care o regăseau oamenii în marele papă provenea din viaţa sa de comuniune profundă cu Dumnezeu, alimentată de rugăciune şi meditaţie.
Despre modul în care suntem chemaţi să descoperim această lume interioară şi în viaţa noastră ne vorbesc lecturile din această duminică. Ele ne trezesc dorinţa de a pătrunde în castelul interior al nostru, aşa cum denumea sufletul sfânta Tereza de Avila.
Pasajul evangheliei de astăzi ne introduce mai întâi în atmosfera de rugăciune de laudă şi preamărire adresată de Isus lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că a privit la cei mici, umili: În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici". (Mt 11,25).
Această rugăciune pe care Fiul o înalţă către Tatăl este o recunoaştere pe care o face Cristos în numele nostru a faptului că tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu. Toţi oamenii primesc darul lui Dumnezeu dar nu toţi sunt capabili să- l descopere. Noi am primit cu toţii Duhul lui Dumnezeu la botez, mulţi dintre noi şi în sacramentul mirului. Acest Duh ne poate inspira modul de viaţă, de gândire, de acţiune. Este ca o lumină pe care o avem în interiorul nostru şi care arde pentru că e aprinsă de Dumnezeu. Misiunea noastră este de a lupta ca această lumină să nu fie acoperită, să nu fie înăbuşită de atitudinile noastre. Din rugăciunea Domnului aflăm că doar cei mici au capacitatea de a permite să se manifeste prezenţa lui Dumnezeu în ei, de a face vizibile misterele împărăţiei lui Dumnezeu în lume. De ce oare sunt preferaţi cei mici, cei neînsemnaţi în ochii lumii?
Noi observăm dimpotrivă că în societatea noastră consumistă ceea ce contează este deseori succesul în toate formele şi culorile sale. Restul nu are mare importanţă. Oamenii sunt dispuşi să facă orice numai să devină importanţi, să ajungă mai vizibili, să ocupe o poziţie cât mai bună. Umilinţa într-o astfel de lume este considerată slăbiciune, în timp ce acela care ajunge să deţină puterea este considerat un învingător.
Din perspectiva lui Dumnezeu însă lucrurile nu stau deloc astfel. El ne propune o altă ierarhie a valorilor în care cea mai râvnită atitudine nu este aceea de a desemna pe alţii care să ne servească dar aceea de a sluji noi înşine, de a fi noi înşine la dispoziţia celorlalţi pentru a-i ajuta.
Deja din Vechiul Testament, după cum am auzit în prima lectură din cartea profetului Zaharia, ne-a fost prezentat modul în care era prevestită venirea regelui, a lui Mesia, în umilinţă. Puterea Sa se descoperă prin umilinţă. Pacea va fi restabilită nu prin războaie răsunătoare şi însângerate dar prin îndepărtarea acelor ocazii, situaţii de conflict şi prin apelarea la un limbaj, la un dialog plin de pace.
În continuare evanghelia ne prezintă 2 căi pentru a îngriji şi a întări castelul interior al sufletului nostru:
- prima este de a veni la El pentru a ne odihni, a primi odihna Sa;
- a doua este propunerea Sa de a purta jugul său plăcut şi povara sa uşoară (cf. Mt 11, 30).
A purta povara şi jugul Domnului
Noi oamenii ne temem în general de poveri, de greutăţi, de situaţii dificile, complicate. Povara pe care ne invită Isus să o purtăm se referă însă la datoria noastră, la misiunea noastră. Trebuie oare ea evitată? Să ne închipuim situaţia următoare: pentru ca o macara să lucreze cât mai eficient la mare înălţime, trebuie să fie prevăzută cu multe greutăţi la bază, care să o stabilizeze. Atunci când este rezolvată această stabilitate, utilajul poate lucra bine la înălţime. Nu este în pericol de a se prăbuşi. Se pot construi cu ajutorul ei turnuri, poduri, blocuri şi multe alte edificii. La fel putem spune şi despre om, că dacă are greutatea potrivită, poate lucra frumos la înălţimea misiunii sale. Dacă îşi asumă o datorie în viaţă, o responsabilitate, pe care o onorează cu stăruinţă, va putea aduce roade benefice. Povara nu este pentru a îngreuna dar pentru a stabiliza, pentru a ancora, a fixa reperele cât mai bine.
De aceea,
1. A lua jugul său asupra noastră înseamnă să ne angajăm de fapt la aceeaşi lucrare pe care însuşi Domnul o face. Înseamnă a nu încerca să mergem singuri, să rezolvăm singuri, să înaintăm singuri în viaţă, dar cu El.
2. Prin această invitaţie Isus ne consiliază să nu luăm alte juguri care ne pot îndrepta spre direcţii greşite irosindu-ne energiile, dar să vedem mai degrabă care sunt problemele cu adevărat ale noastre, în care suntem chemaţi să ne implicăm.
3. A lua jugul presupune o alegere. Isus nu ne forţează. El ne invită. Doar diavolul subjugă. Doar păcatul înrobeşte. Dar a refuza jugul lui Cristos înseamnă a ne lăsa subjugaţi de păcat, de diavol. Alegerea deci nu este între nesubjugare şi jugul lui Cristos dar între jugul păcatului şi cel al Domnului.
4. A purta jugul, povara lui Cristos, înseamnă a ne încredinţa în mâinile Domnului. Noi putem să devenim la un moment dat apăsaţi, împovăraţi de tot felul de temeri: teama că ne va lipsi strictul necesar pentru ziua de mâine, teama că vom pierde locul de muncă, sănătatea, prietenii. Povara lui Cristos ne poartă spre îndepărtarea oricărei temeri şi spre a ne încrede în El, în harul Său, care poate suplini orice lipsă care ne provoacă teamă.
De ce să nu ne lăsăm atunci călăuziţi de El? Câte lucruri minunate nu ar putea realiza Dumnezeu prin noi! Din nefericire prea uşor ne lăsăm pradă iluziei de a ne ţine prea mult la noi înşine, afectând în acest fel soarta altor semeni de-ai noştri. Haideţi să recunoaştem, iubiţi credincioşi: De câte ori nu suntem tentaţi să ne facem o viaţă cât mai comodă, căutând un loc de muncă unde să muncim cât mai puţin; sau să lăsăm pe umerii celorlalţi membri din casă treburile, căutând să ne revină nouă cât mai puţine de făcut; De câte ori nu suntem preocupaţi să obţinem cât mai multe avantaje personale cu un efort cât mai mic; sau chiar să căutăm să facem numai ceea ce ne place, nu ceea ce este cu adevărat necesar şi important, devenind noi înşine povară pentru alţii!
Dar dacă am purta povara lui Cristos nu ne-am elibera de tot acest zbucium fără rost, în care ni se pare doar că avem de câştigat ceva dar în realitate pierdem? Purtând jugul dulce al lui Cristos nu am afla o mai mare linişte şi libertate interioară?
A primi odihna Domnului
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Astăzi ne este dat să vedem cum timpurile în care trăim sunt marcate în mod deosebit de stres. Cu 25 de ani în urmă, când auzeam diferiţi oaspeţi veniţi din ţările occidentale că sunt stresaţi, nu înţelegeam ce vor să spună, nu cunoşteam această stare, acest grad de uzură. Astăzi a pătruns din plin această boală postmodernă şi în societatea noastră. Stilul de viaţă bazat pe consum, pe planificări şi evaluări tehnice, pe formalism, a introdus stresul şi în comunităţile noastre. La orice pas întâlnim persoane stresate: copii stresaţi din cauza şcolii dar şi din cauza atâtor jocuri pe calculator; tineri stresaţi de gândul la viitor; adulţi stresaţi de griji, bătrâni stresaţi de boli şi de necazuri.
Odată depistată starea de stres, nu au întârziat să se afirme şi căile de ieşire din această stare prin propunerea unor programe de deconectare, plimbări, excursii, vacanţe în locuri tot mai exotice. Dar se constată deseori că şi aceste programe provoacă un altfel de stres, altfel decât datorită muncii excesive. Ne aflăm tocmai în perioada de vară în care de obicei mulţi sunt deja în concediu sau în vacanţă. Rolul acestor zile de răgaz este de a ne odihni, de a ne reface forţele. Şi cât de mare nevoie simţim de a ne odihni! Pe acest fundal, în acest context, biserica vrea să ne orienteze spre odihna benefică pe care ne-o poate aduce Domnul. Ne deschide spre a recunoaşte grija lui Dumnezeu pentru om, protecţia pe care El o poate asigura pentru noi. Această atitudine divină ne oferă un sentiment de siguranţă, de pace, ne dă linişte, echilibru pentru că ştim că suntem ocrotiţi.
Odihna pe care ne-o promite Domnul este pusă în directă legătură cu acceptarea poverii în numele Lui. Să fie oare odihna doar o răsplată pe care ne-o oferă Cristos pentru faptul că am acceptat să luăm jugul şi povara Sa? Este doar o recompensă? Nu. Povara purtată cu Domnul conţine în ea însăşi forţa de a ne reconforta. Aduce uşurare. Este soluţia de a ieşi din toropeală, din oboseală. În numele Domnului putea să lucreze parohul din Ars, sfântul Ioan Vianney ca şi confesor ore în şir primind energie pe măsură ce era apăsat de povara cozilor interminabile de la confesional pentru că era harul lui Dumnezeu care îi dădea forţă. Mergând cu Domnul chiar şi când suntem obosiţi, striviţi de ocupaţiile zilnice, vom găsi odihna sufletească. Trăind comuniunea cu Isus vom descoperi că odihna în Domnul ne va umple mereu de zel tot mai mare şi vom constata cum focul iubirii se aprinde tot mai mult în noi.
De aceea, iubiţi credincioşi, redescoperind în noi dorinţa fierbinte de a ne preocupa mai mult de viaţa interioară unde lucrează mereu Cristos să răspundem şi mai mult începând de astăzi la invitaţia Lui. Să nu ne lăsăm răpuşi de oboseală fără a alerga imediat la odihna harului revărsat într-un chip deosebit prin rugăciune, prin iertare şi prin primirea sfintei împărtăşanii. Să nu ne fie frică, jenă sau greu să ne îndeplinim datoria zilnică de creştini, cu umilinţă şi încredere totală în Domnul, singurul care ne poate dărui adevărata odihnă şi pace sufletească. Amin.
