Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În evanghelia din această duminică am ascultat unele dintre cele mai frumoase şi mai cunoscute versete din întreg Noul Testament. "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară". Este unul dintre acele versete biblice pe care trebuie să le ţii minte, deoarece sunt atât de adevărate şi pentru că le folosim atât de des. Cuvintele sunt adevărate pentru fiecare zi din viaţa noastră.
Isus foloseşte o imagine neobişnuită azi: a lua asupra noastră un jug. Mulţi cunoscători ai Bibliei au făcut observaţia că trebuie să ne reamintim faptul că Isus a fost tâmplar. Printre multele lucruri pe care le făcea un tâmplar în acel timp era şi acela de a face juguri pentru boi, atât de utili la arat şi cărat. Jugul acela trebuia să fie bine făcut pentru a nu răni animalele la trasul poverilor, uşor pentru a nu împovăra. Fiecare animal de povară avea măsura lui, jugul propriu, care se potrivea, în general, doar lui. A face un jug prost putea răni, devenea o povară mai greu de suportat decât poverile de transportat.
Isus ştia ce spune când a folosit cuvântul "jug". Iar el ne invită azi să luăm jugul "lui", nu pe al altor învăţători, predicatori, fondatori sau educatori. Jugul pe care el, cu măiestria lui, cu iubirea lui, cu înţelepciunea lui l-a croit pentru noi este numit de el "dulce", unul care ne face să cărăm cu uşurinţă poverile noastre, ba chiar ne face povara mai uşoară. Da, Isus poartă un jug şi se aşază alături de fiecare dintre noi. Trage împreună cu noi poverile noastre, şi ne spune: jugul pe care-l ai dacă nu este făcut de mine te va răni, îţi va face viaţa mult mai grea. Ia jugul făcut de mine şi vei vedea că viaţa nu mai este aceeaşi.
Dacă ar fi să privim o pictură a vieţii noastre, ea ar putea foarte bine să arate astfel: o căruţă încărcată cu toate greutăţile noastre personale: probleme de familie, muncă, sănătate, toate încărcate la un loc. La jug ar fi două persoane: una este fiecare dintre noi, iar cealaltă este Isus. Pictura ar mai conţine şi un drum, probabil lung şi dificil. A purta jugul lui Isus înseamnă deci a face o călătorie care durează cât viaţa noastră. Aşa devenim ucenicii Domnului: când ne apropiem de el care trage la căruţa vieţii noastre, şi-i privim chipul, îi ascultăm vorbele, ne potrivim pasul după pasul lui, ritmul vieţii noastre după ritmul lui.
Dar nu, rareori, unul sau altul ar putea să ne spună că nu este deloc aşa. Că ce am spus până acum e idilic, romantic, ba chiar fals. Ce ştie azi Isus despre poverile noastre? Ce ştie el despre tatăl care a fost părăsit de soţie şi a rămas cu cinci copii pentru a-i hrăni singur? Ce ştie Dumnezeu despre dramele celor ucişi în Irak sau Siria sau Ucraina? Ce ştie Isus cel înviat de acum 2000 de ani despre suferinţa unui bolnav din spital care se confruntă cu povara corupţiei unui medic de care depinde propria sa viaţă sau moarte? Şi ce ştie Isus despre cei care nu au unde să stea la noapte? Sau nu au ce mânca azi şi acum? Ce ştie el ce înseamnă aşa ceva?
Da, acestea sunt întrebări adevărate, reale, întrebări care trebuie puse mereu. Ce ştie Dumnezeu despre povara mea? Să încercăm un răspuns? Ce ştie Isus despre părăsire, el care a fost lăsat singur pe cruce şi abandonat de cei mai apropiaţi prieteni ai săi? Ce ştie el despre drama celor ucişi, el, care a fost luat în toiul nopţii ca un tâlhar, apoi judecat şi obligat să-şi ducă singur propriul instrument de tortură şi moarte? Ce ştie el despre suferinţa unui bolnav, el care a fost biciuit de soldaţii romani, care a simţit cum spinii îi străpung capul asemenea unor bisturii fără anestezie? Ce ştie el oare despre singurătatea noastră, el care în grădina Măslinilor a simţit în plină noapte cum singurătatea cea mai absolută îl pătrunde într-atâta încât sângele a trecut prin vene şi a ieşit prin sudoarea trupului său? Şi ce ştia el despre foame când nu a mâncat mai bine de o lună în deşert?
La carul vieţii noastre nu trage un înger coborât din cer sau un magician. Nu, este omul care şi azi stă pe cruce pentru noi. Cândva, Elizabeth Cheney, o scriitoare americană care a murit în anul 1916, a scris următorul poem:
"Ori de câte ori în jurul meu este tăcere
Fie zi, fie noapte -
Sunt zguduită de un plânset.
Venea de pe cruce -
Prima dată când l-am auzit.
Am ieşit afară şi am căutat -
Şi am găsit un om în chinurile răstignirii
Şi i-am spus: «Te voi da jos»,
Şi am încercat să scot cuiele din picioarele sale.
Dar el a spus: «Lasă-le aşa
Căci nu pot fi dat jos
Până când fiecare bărbat, fiecare femeie, şi fiecare copil
Nu vor veni toţi ca să mă dea jos».
Şi i-am spus, «Dar nu-ţi mai pot suporta geamătul,
ce pot să fac?»
Şi el mi-a spus: «Mergi între oameni -
Spune fiecăruia pe care-l întâlneşti -
Că acolo, pe cruce, este un om»".
"Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă". Poeta franceză Marie Noël (1883-1967), în jurnalul ei secret (publicat după moartea ei), a scris acest fragment:
"Sunt aici, Dumnezeul meu. Mă căutai? Ce voiai de la mine? Nu am nimic să-ţi dau. De la ultima noastră întâlnire, nu am pus deoparte nimic pentru tine. Nimic... nici măcar o faptă bună. Eram prea obosită. Nimic, nici măcar o vorbă bună. Eram prea tristă. Nimic, doar dezgustul de a trăi, plictiseala, sterilitatea.
Dă-mi-le!
Graba, în fiecare zi, de a vedea terminată ziua, fără să fi fost de folos cu nimic, dorinţa de odihnă departe de datoria mea şi de lucrările mele, izolarea de binele ce ar fi fost de făcut, dezgustul de tine, o Dumnezeul meu!
Dă-mi-le!
Lâncezeala inimii, remuşcările apatiei mele, ba chiar o apatie mai puternică decât remuşcarea...
Dă-mi-le!
Tulburările, sperieturile, dubiile...
Dă-mi-le!
Doamne, dar... tu, ca un strângător de vechituri, aduni resturile, gunoaiele... Ce vrei să faci cu ele, Doamne?
Împărăţia cerurilor".
Lăudat să fie Isus.
