Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Din punct de vedere calendaristic, de câteva zile am intrat în cea de-a doua parte a anului; munca de fiecare zi, problemele din familie şi de la serviciu, grija pentru ziua de mâine, oboseala, examenele de toate felurile justifică vacanţele şi concediile abia începute în ideea odihnei şi a refacerii puterilor şi a energiilor consumate.
Din punct de vedere liturgic, ne aflăm în cea de-a 14-a duminică de peste an, timp, de asemenea, înaintat şi în care, la rândul său, trupul simte necesitatea unei relaxări. Ideea este că timpul trece şi că multe dintre cele decente ni se cuvin, dar sufletul nu ni-l putem trimite nici în vacanţă şi nici în concediu. Dumnezeu cel atotputernic este autorul sufletului nostru şi face tot ce ştie şi poate să-l răscumpere, însă nu fără contribuţia noastră.
Tocmai de aceea, şi pentru a ne menţine în starea de veghe, papa Benedict al XVI-lea a decretat şi a iniţiat anul închinat sfântului Paul, apostolul neamurilor, în prezenţa patriarhului ecumenic Bartolomeu şi al altor reprezentanţi ai religiilor creştine, în bazilica "Sfântul Paul în Afara Zidurilor".
Anul Paulin a început la 28 iunie 2008 şi se va termina la 29 iunie 2009, în sărbătoarea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul.
În prima cateheză ţinută în aula Paul al VI-lea din Vatican pe această temă, Sfântul Părinte a oferit credincioşilor prezenţi şi celorlalţi conectaţi prin mass-media o reflecţie privind ambientul în care a trăit şi a activat sfântul Paul, figură "aproape imposibil de imitat". De la el creştinii de astăzi au încă multe de învăţat din ceea ce "el are de spus".
Apropo, şi noi, asemenea sfântului Paul, am ascultat lecturile acestei duminici, în care ne vorbeşte acelaşi atotputernic şi veşnic prezent Dumnezeu şi Fiul său Isus Cristos, trimis la noi pentru a ni-l face cunoscut în toată splendoarea sa. Numai cine este din Tatăl şi cu Tatăl poate vorbi atât de competent despre Tatăl.
Profetul Zaharia, în numai două versete din prima lectură, reuşeşte să zugrăvească imaginea lui Mesia promis şi aşteptat să vină la poporul său. Invitaţia la bucurie este justificată pentru că regele vine. În războaiele clasice, în prima linie erau trimişi cei care luptau pe jos şi abia apoi veneau cei călare pe cai special antrenaţi: impresia şi rezultatele erau altele.
Mesia, cel drept şi biruitor, vine modest, călare nu pe o măgăriţă, ci pe puiul acesteia, întocmai cum procedau regii din antichitate pentru a-şi exprima prietenia lor. Aşa a fost primit Isus în Ierusalim în Duminica Floriilor, ovaţionat mult de copii şi de cei umili. Lor le aduce vestea cea bună şi adevărată a păcii pentru ei şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, de la Marea Mediterană până la cea Moartă şi de la Eufrat până la marginile pământului. Războaiele de orice fel, războiul cald sau cel rece, întâlnirile diplomatice încearcă, dar nu reuşesc, să contureze imaginea păcii.
În schimb, Mesia, principele păcii, de 2000 de ani încoace reuşeşte să aducă pacea autentică şi adevărată în toate sufletele care-l recunosc şi merg împreună cu el. Rusaliile sunt expresia concretă a promisiunii şi gestului lui Isus Cristos.
Psalmistul simte necesitatea de a-l lăuda şi preamări pe Dumnezeul şi regele nostru: el este iubire şi îndurare, este îndelung răbdător şi plin de dragoste; este bun faţă de toţi, întreaga făptură să-i fie recunoscătoare; dacă sfinţii săi au motive suficiente să-l binecuvânteze, mai mult, cei care se clatină şi cei căzuţi au aceleaşi motive să se sprijine în Domnul care îşi ţine făgăduinţele.
Dacă ne gândim şi numai la cele ce s-au petrecut cu noi în săptămâna trecută vom avea motive suficiente să ne regăsim în strofele acestui psalm şi să ajungem la aceeaşi concluzie: Pentru toate te preamărim pe tine, Doamne, Dumnezeul şi regele nostru!
În cea de-a doua lectură, sfântul Paul, apostolul neamurilor - în al cărui an am intrat pentru a comemora 2000 de ani de la naşterea sa - îi învaţă pe romanii de altădată şi pe noi, românii de astăzi: Dacă suntem în Cristos, nu trebuie să ne temem de nimic şi nicio condamnare nu ne ameninţă. Duhul lui Cristos, care prin har locuieşte şi în noi, este mai puternic decât instinctele noastre: ele ne trag în jos, ne amăgesc şi ne provoacă, sub masca plăcerii, pagube importante. Dacă acest Duh locuieşte în noi, este capabil să reînnoiască totul: să corecteze, să îndrepte, să şteargă sau chiar să reconstruiască din temelii.
Apostolul ne spune care sunt condiţiile să-i aparţinem lui Cristos, să locuim în Cristos, să avem viaţă. Dumnezeu ne-a dat viaţă; nouă ne place viaţa: atunci să trăim în Domnul!
Sfântul Matei a reţinut în evanghelia sa momentul în care Isus a fost respins de către cei înstăriţi de pe malul lacului Tiberiada: e vorba de localităţile Corozain, Betsaida şi Cafarnaum. Prosperitatea şi autosuficienţa i-au făcut indiferenţi şi reci la iniţiativa şi învăţătura sa. Dacă ar fi fost numai om, Isus s-ar fi resemnat şi ar fi abandonat totul: e greu de înţeles cum nici unul şi nici întreaga comunitate - şi nu numai una, ci trei - nu sunt dispuse măcar să îl asculte, dar să mai şi reacţioneze pozitiv la mesajul propus.
Ştiind că situaţia este sub control din partea sa, Isus le adresează şi cuvântul potrivit "vai vouă!"
Mai mult, Isus este mai departe respins şi de lumea celor consideraţi şcoliţi, de mai marii preoţi şi de cei care conduceau; fariseii şi cărturarii, experţi în Biblie, se credeau chiar apropiaţi lui Dumnezeu şi, în consecinţă, acreditaţii săi.
Isus nu este de acord cu aceste poziţii: îi abandonează în convingerea lor şi îi scoate la înaintare pe adevăraţii interpreţi ai Scripturii: cei mici. În Evanghelia după sfântul Matei cei mici sunt cei simpli: persoane fără multă cultură, cei săraci şi timoraţi de orgoliul celorlalţi, însă întotdeauna liberi şi deschişi pentru ce este nou; disponibili chiar să meargă în întâmpinarea adevărului şi să-l îmbrăţişeze. Ei aveau să devină adevăraţii prieteni şi tovarăşi de călătorie ai lui Isus; cei cărora avea să-l descopere pe Tatăl.
Preamărirea la adresa lui Dumnezeu Tatăl devine în finalul evangheliei chemare şi încurajare ca toţi cei osteniţi şi împovăraţi să vină la el pentru a le da odihnă. "Jugul" reprezentat de Lege şi exigenţele sale - impus de farisei şi cărturari - este convertit de Isus în acea povară dulce şi uşoară şi care mai asigură şi odihnă pentru sufletele noastre.
Revenind asupra ideii de oboseală şi necesitate a concediilor şi a vacanţelor, la munte sau la mare, Isus a fost acela care a dat tonul. I-a chemat pe apostolii săi pe munte de mai multe ori: când s-a schimbat la faţă ei au rămas uimiţi şi cu nostalgia că n-au avut timp să construiască nici măcar trei colibe. Pe celălalt munte şi-a tratat auditoriul mai mult decât bine la dejun, prânz şi cină, dar mai ales cu discursul despre fericiri, care oricând poate intra, în afară de Scriptură, şi în cartea recordurilor.
Pe luciul apei fiind, iarăşi a avut iniţiativa. El calmează şi vânt şi mare, iar când a venit vorba de foame, tot el rezolvă situaţia, chiar dacă avea la îndemână doar cinci pâini şi doi peşti. Să ne declarăm dintre ai lui, în speranţa şi credinţa că ne va lua şi pe noi cu el în vacanţă sau concediu. Amin.
