"Tocmai asta-i de mirare, nu ştiţi de unde este, iar el mi-a deschis ochii"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ştiu că nu spun nimic nou, ba chiar poate părea banal, dacă afirm că lumea în care trăim este o lume a vizualului, o lume în care este important ceea ce este scos la lumină, ceea ce se vede, ceea ce este aparent, o lume în care, aşadar, este important ca să se vadă, să fie văzute, să fie ştiute lucrurile. Şi în sine, această dorinţă de a vedea, această dorinţă de a scoate la iveală nu ar fi ceva de condamnat, pentru că dorinţa aceasta ţine de profunzimea omului, ţine de acea scânteie de care vorbeşte Cartea lui Ben Sirah şi pe care Dumnezeu a sădit-o în inima omului.
Trăim, aşadar, într-o lume unde este foarte important să vezi, să ştii. Şi este o lipsă deosebit de gravă dacă nu poţi vedea, dacă nu ai posibilitatea să vezi, să ştii ce se întâmplă cu adevărat în jurul tău. Este o lipsă pentru că rişti să trăieşti într-o lume închipuită, ireală, paralelă, poate.
Pe de altă parte, aceeaşi dorinţă înnăscută a omului de a vedea îl constrânge, într-un fel, ca privind la evenimentele pe care le întâlneşti în viaţă sau punându-i-se în faţa ochilor unele detalii ale aceleaşi vieţi, omul să se întrebe: "De ce întâmplă unele lucruri sau din ce cauză trebuie să se confrunte cu altele?". Şi nu sunt puţine dăţile când răspunsul pe care şi-l dă sau i-l dau, nu este pe măsura aşteptărilor. De ce se întâmplă acest lucru?
Aş vrea în următoarele minute, dragi ascultători, iubiţi credincioşi, să sugerez, să schiţez, câteva tentative de răspuns pornind de la textele pe care Domnul ni le dăruieşte în această duminică, a 4-a a Postului Mare, duminică numită a bucuriei, a anticipării bucuriei pascale.
O primă tentativă. Isus şi ucenicii, în trecerea lor, aşa cum spune textul în limba greacă, trecând, nu ştim spre unde, văd, din întâmplare, un orb din naştere. Probabil, ori pe marginea străzii ori, şi mai probabil, în apropierea porţii templului. Cel puţin, aşa ne dă de înţeles capitolul 8, unde avusese loc acea discuţie contradictorie între Isus şi mai marii poporului. Notează textul că ucenicii, tributari ai concepţiei clasic ebraice, în care orice suferinţă, mai ales cea fizică, era consecinţa unui păcat, ei bine, tributari acestei concepţii, ucenicii îl întreabă pe Isus pentru păcatul cui acel om fusese lovit cu orbire. Şi răspunsul lui Isus este surprinzător. Surprinzător, din nou. În primul rând, dovedeşte Isus că întrebarea ucenicilor nu este potrivită. Cu alte cuvinte, ucenicii, condiţionaţi de mentalitatea tradiţională, nu reuşesc să vadă decât suprafaţa, aparenţa. Nu reuşesc să ajungă la inima, la esenţa situaţiei; profunzime pe care Isus, scuturând, şi chiar dorind să anuleze condiţionările tradiţiei, profunzime pe care Isus o scoate la suprafaţă. Şi spune: "Nu a păcătuit nici el, şi nici părinţii lui, ci orbul acesta s-a născut astfel pentru a da ocazia să se arate în el lucrările lui Dumnezeu". În cuvinte simple, nu orice suferinţă este consecinţa păcatului, consecinţă directă a păcatului, ci, de foarte multe ori, suferinţa este mijlocul prin care Dumnezeu face să se vadă lumea de astăzi şi lumea din toate timpurile, că el există şi că el înfăptuieşte lucruri extraordinare, adică minunate, care depăşesc legile firii.
Ei bine, această schemă, a faptului că Dumnezeu se foloseşte de suferinţă pentru a scoate în evidenţă lucrările sale minunate, poate fi aplicată şi suferinţei prin excelenţă, adică suferinţei lui Isus pe cruce, suferinţă care, aşa cum bine ştim şi prin lumina căreia privim la tot ceea ce s-a întâmplat înainte de Înviere, în viaţa lui Isus şi în istoria lumii, suferinţă care va duce la Înviere, aşadar manifestare, manifestarea cea mai minunată a lucrării lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Isus focalizează atenţia ucenicilor în direcţia potrivită. Întrebarea cea mai corectă pe care ei ar fi trebuit să o pună era: "Oare ce vrea Dumnezeu să ne transmită sau să îmi transmită prin această situaţie, prin această întâmplare?". Nu de puţine ori, ceea ce noi numim experienţă de viaţă, această experienţă de viaţă te face să nu vezi esenţa lucrurilor, îndepărtându-te de adevăr.
Avem în Cartea lui Iob, o carte numită prin excelenţă "a celui care suferă", o experienţă a acestui om care nu pricepea de ce i se întâmplă toate acele nenorociri. Şi acelaşi personaj, spre finalul cărţii, datorită suferinţei sale nejustificate ajunge să spună: "Până acum, Doamne, te cunoşteam din auzite, de la alţii, din tradiţie, însă acum, purificat de suferinţă, ochii mei te-au văzut".
O a doua tentativă de răspuns. Această baricadă sau această baricadare în tradiţie dă posibilitatea să se evidenţieze un al doilea răspuns cu privire la cauzele pentru care, de data aceasta contemporanii lui Isus, consideraţi culţi, pricepuţi, nu reuşesc să culeagă provocarea lansată şi lor de Domnul. Orbul din evanghelia pe care am ascultat-o astăzi este trecut pe rând prin faţa ochilor contemporanilor săi, mai întâi, care spune textul "îl văzuseră că fusese cerşetor", deci ştiau că fusese orb sau că era orb. Şi dau aceşti contemporani răspunsuri diferite. Unii încearcă să-l recunoască, însă alţii găsesc un motiv alternativ sau o motivaţie alternativă şi spun "doar seamănă cu el". Apoi este dus de două ori în faţa celor care, într-un fel, decideau cursul sau direcţia tradiţiei. Iar cel care fusese orb le prezintă pur şi simplu experienţa sa, ce-i drept, surprinzătoare.
Trei detalii, scurte, preced luminarea orbului. În primul rând, este întâlnit de Isus. Apoi, i se ung ochii cu tină, se spală şi dobândeşte capacitatea de a vedea. Este întâlnit de Isus; simbol, această întâlnire a permanentei căutări a lui Dumnezeu faţă de om. Este uns cu tină, cu alte cuvinte este recreat cu acelaşi pământ pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a-l crea pe Adam şi aceeaşi provenienţă din gura lui Dumnezeu. Se spală, este purificat, şi, iată, că dobândeşte capacitatea de a vedea. Putem observa că această capacitate pe care orbul o dobândeşte, nu se referă doar la vederea fizică, ci orbul reuşeşte să vadă cu adevărat în profunzime. Ceea ce dobândeşte orbul, în primul rând, este demnitatea. Şi cât de frumos le răspunde, şi cât de inteligent, şi chiar simplu, le răspunde celor care îl întreabă. Tuturor le sugerează necesitatea de a reveni la acel bun simţ al omului genuin, al omului simplu, necondiţionat de asocierile sau de legăturile, de multe ori nepotrivite, pe care le-a transmis sau le transmite tradiţia sau pe care le creează gradele culturale sau academice sau pe care la pretinde vârsta.
Aşadar, un răspuns corect este dat unei întrebări pertinente, atunci când simţul bun al omului nu este alterat, acel simţ care nu atentează la simultana, la concomitenta fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Dumnezeu, care şi-a fixat în om chipul şi asemănarea sa, lăsând prin ochii fiecărui om invitaţia de a fi recunoscut prezent şi de a fi făcut astfel vizibil.
Ultima intervenţie a lui Isus vine să confirme aceste două schiţări de răspuns pe care le-am trasat. Şi spune Isus: "Am venit în lumea aceasta ca să dau posibilitatea să se facă discernământ pentru ca aceia despre care se zice că nu văd să vadă, iar cei care pretind că văd, să fie, de fapt, orbi".
Aşadar, nu suntem şi noi, oare, orbi?
Dă-ne, Doamne, harul să ne lăsăm întâlniţi de tine prin ochii fiecărui om, indiferent cine ar fi el, indiferent care ar fi omul pe care îl pui în cale. Dă-ne simţul bun să acceptăm trimiterea ta, să ne spălăm de blocajele transmise nouă de alţii, de societatea în care trăim, de schemele mentale superficiale. Deschide, Doamne, ochii noştri, ca să vedem în crucea Fiului tău şi în crucile noastre de fiecare zi, semnul cel mai clar al Învierii sale şi al învierii noastre şi să ne putem bucura încă de pe acum de sărbătoarea pascală, de sărbătoarea vieţii, pe care o recreezi, o reînnoieşti în fiecare om, şi sărbătoare care se desăvârşeşte doar atunci când ne aflăm în tine, când ne aflăm numai în tine.
