Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am ascultat cu emoţie acest fragment evanghelic al sfântului Ioan, care cred că ne-a cutremurat pe toţi. Este un fragment, plin, intens, cu multe întrebări, cu multe intrigi, cu multe personaje, dar în centrul a toate avem o minune de-a lui Isus Cristos. Este o evanghelie a contrastelor. Isus Cristos din noroi, dintr-o stare aducătoare de întuneric, scoate lumină. Isus Cristos se declară astăzi, sau îşi declară, o definiţie de excepţie: "Eu sunt lumina lumii". Dar spuneam că ne şi mirăm. Sunt lucruri pe care nu le putem înţelege. Lumina e în faţa oamenilor, lumina săvârşeşte o minune şi totuşi oamenii nu sunt capabili să vadă. E problema de lumină şi vedere, două lucruri care sunt strâns legate. Degeaba ar fi lumină dacă nu e vedere. Degeaba e vedere dacă nu e lumină. Iată, aşadar, ne oprim puţin asupra acestui fragment să vedem, de fapt, ce se întâmplă, pentru că, asemenea evangheliei de duminica trecută cu femeia samariteană, şi cea de astăzi ne pune nouă, creştinilor din secolul al XXI-lea, multe întrebări.
Iată, aşadar, avem în faţa noastră mai multe întrebări, mai multe dialoguri, mai multe judecăţi, mai multe procese. Mai întâi de toate ucenicii, parcă neavând ce face, aşteptând un moment deosebit, vorbeau între dânşii şi apoi au pus o întrebare. Dacă un om e orb, cine a greşit? El sau părinţii? E o întrebare pe care ne-o punem şi noi adesea şi din păcate îl scoatem de obicei vinovat pe Dumnezeu. El a dat suferinţă, Dumnezeu mi-a făcut aşa, Dumnezeu a hotărât aşa. Când e vorba de suferinţă căutăm uşor vinovaţii. Dar Isus întoarce discuţia şi răspunde că nici el, nici părinţii lui nu au greşit. De fapt, Isus voia să le spună că multe lucruri, chiar neplăcute, intră într-un plan al providenţei şi de data aceasta boala acestui om - orbirea - devine un semn grăitor, devine o minune sau, mai bine spus, se săvârşeşte o minune cu acest om. În al doilea rând, ucenicii nu pot înţelege această minune, căci nu-i vedem deloc mirându-se. Ei sunt, ca şi noi cei de astăzi, nemulţumiţi de tot ceea ce se întâmplă, ei nu ştiu să se bucure de un lucru foarte bun aşa cum este o minune. Pe de altă parte, un alt element este mulţimea care nu prea intervine, ci doar vorbeşte nimicuri, discută cine este omul, ba chiar spun că acest om nu e chiar orbul, ci seamănă cu el, vor cumva să scoată din discuţie planul lui Dumnezeu sau să-l scoată chiar pe Dumnezeu. Mulţimea se mulţumeşte cu lucruri mărunte, cu discuţii sterile, fără importanţă. Oare nu ne asemănăm şi noi cu mulţimea? V-aţi făcut vreodată analiza discursurilor de pe parcursul unei zile? Cât din discuţiile noastre au caracter sacru? Cât vorbim noi despre Dumnezeu? Cât vorbim despre evanghelie? Ne asemănăm, din păcate, cu mulţimea de pe marginea drumului de astăzi. Fariseii, oamenii atotştiutori, oamenii cei mari ai timpului, bagă din nou parcă beţe în roate lui Isus Cristos, vor să aducă toate argumentele: noi ştim totul, noi vedem totul, noi avem lumina, noi nu putem să acceptăm că acest om care are şi păcate este Mesia. I-au pus toate relele în cârcă lui Isus Cristos, ca nu cumva să li se deschidă ochii şi să vadă minunea. E trist acest lucru, pentru că ei vor să-l orbească din nou pe acest om, numai să nu fie adevărat. Ar fi în stare să spună că e orb, nu vede, nu ştie, nu pricepe. Este o atitudine fariseică şi noi ne întâlnim adesea cu această stare. Mulţi oameni ar vrea să nu mai existe Dumnezeu, ar vrea să-l scoată de peste tot, şi vedem acum o atitudine de acest gen chiar la noi în ţară. Observaţi şi dumneavoastră. Nişte oameni vor să scoată şi din şcoală icoanele, vor să scoată din viaţa copiilor religia, credinţa. De ce? Oare nu este atitudinea fariseilor care nu-l vor pe Dumnezeu, pe Isus Cristos? Nu trăim într-o lume plină de farisei?
Un alt grup din parabola de astăzi sunt părinţii de care ne mirăm. Pentru ei a fost foarte greu să-l întreţină pe acest băiat orb. Era mare şi totuşi era încă în grija lor, nu se putea întreţine singur. Dar băiatul lor deodată vede. Care ar fi fost atitudinea normală a părinţilor? Ce frumos, vai Doamne, dar ce binecuvântare pe capul nostru, am scăpat de o grijă. Or, nu. Iată că apare această frică de societate, apare această frică de farisei ca nu cumva să fie daţi afară din sinagogă. Merg până acolo încât îşi declină responsabilitatea: "Întrebaţi-l pe el, nu ne întrebaţi pe noi". Vedeţi din nou o atitudine pe care o găsim şi la noi, şi la lumea de astăzi. Foarte mulţi oameni beneficiază de darul lui Dumnezeu, de minuni, de multe haruri. Toţi avem sănătate, avem ochi, avem simţuri şi totuşi nu îi mulţumim lui Dumnezeu. Avem o viaţă creştină de suprafaţă, de multe ori sterilă, de multe ori formală. Nu mă întrebaţi pe mine, este părintele, mergeţi la el să vorbiţi. Nu mă întrebaţi pe mine probleme de religie, nu mă întrebaţi pe mine despre Cristos. De ce? Oare de ce ne declinăm această responsabilitate? Mie îmi pare rău de aceşti doi părinţi că nu se bucură şi nu-şi manifestă fericirea. Vedeţi ce atitudini diverse în acelaşi context.
Vorbim şi despre cel vindecat, despre orb, cel care, de fapt, intră într-o legătură şi într-un dialog cu Isus Cristos. Este interesant că astăzi minunea nu are loc la cererea cuiva, ci la intervenţia lui Isus Cristos. Probabil că şi oamenii din jur şi ucenicii au nevoie de lumină să-l vadă mai bine pe Isus, să-l cunoască mai bine, de aceea intervine cu această minune fără a i se cere. Iată, din nou am putea spune că Dumnezeu de multe ori nu aşteaptă rugăciunea noastră, el ştie de ce avem nevoie. El vrea doar un dialog, iar tânărul, din parabola de astăzi, merge, ascultă de Isus, se spală unde îi spune Isus, împlineşte toate şi termină foarte frumos cu o mărturisire de credinţă: "Eu cred, Doamne", şi s-a închinat. Este atitudinea omului care se converteşte, a omului care îl cunoaşte pe Mesia.
Iată, aşadar, diferite atitudini, dar eu vreau să spun că există atitudini şi la noi, în lumea noastră care parcă refuză vederea. Noi toţi ne bucurăm de vedere şi cred că pe toţi ne doare inima când pe stradă vedem un om orb. Sunt suferinţe multe, dar parcă aşa ca orbirea nu e niciuna. Noi ne bucurăm de toate acestea, dar, totuşi, atâta lume parcă cere să fie oarbă. Unii se jură foarte adesea pe ochi şi pe vedere. Noi avem în limba română expresii tare nefericite şi pe care, chiar şi creştinii le folosesc. "Să-mi sară ochii!", "Să chiorăsc dacă voi mai face acest lucru!" I-aş invita pe aceşti oameni inconştienţi să trăiască o zi măcar într-o clinică de oftalmologie sau să aibă grijă o viaţă întreagă de un om orb. Ar mai cere acest lucru? Oare nu mai degrabă ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare dar al vederii? Alţii îşi cer singuri orbirea, faţă de alte persoane. "Să nu te mai văd niciodată în ochii mei!" - spun ei. Oare ochii ne-au fost daţi pentru a hrăni duşmănia? Atâţia copii nu mai vor să-şi vadă părinţii, atâţia fraţi nu mai vor să-şi vadă fraţii. De aceea, ne-a dat Dumnezeu darul vederii? Ce păcat! Alţii nu vor să-l vadă nici pe Dumnezeu. Trăiesc cu o inimă împietrită şi mai vor să-i înveţe şi pe alţii. Spuneam de scandalurile care au loc în şcolile noastre. Oare toţi aceştia nu joacă perfect rolul fariseilor care ar fi bucuroşi ca vecinul să nu mai vadă?
Am să vă prezint un caz dintr-un ziar vechi. Ziarul Belgia liberă, un ziar fondat în anul 1913. Un număr din anul 1919 prezenta următoarea întâmplare: Imediat după războiul mondial, în apropierea oraşului Brugges, pe malul mării, s-a deschis un mare şantier. Aici, au fost concentraţi mulţi muncitori din toate zonele ţării. A venit şi un om mai din sudul Belgiei. A ajuns cam târziu, e adevărat, şi deja se ocupaseră toate locurile de cazare din zonă. După mai multe căutări, a găsit o cămăruţă la o doamnă mai în vârstă care era foarte credincioasă. Doamna s-a învoit să-l primească în casa ei. I-a arătat apoi camera unde va locui. El a văzut pe peretele casei o cruce. Destul de nervos i-a spus gazdei: "Ia jos de pe perete acel obiect! Eu nu vreau să văd în faţa ochilor mei aşa ceva!" Doamna i-a răspuns plină de curaj: "Să ştii că în casa mea nu pot să am o cameră în care să nu fie pe perete crucea lui Isus". "Dacă e aşa, a zis el, eu nu mai stau aici", şi a plecat. A mai umblat o zi în căutarea unei locuinţe, dar în zadar. Într-un sfârşit s-a întors la aceeaşi doamnă. "Nu am încotro, nu am găsit altă casă, voi locui aici". Bătrâna i-a spus din nou condiţia pe care el, neavând încotro, a acceptat-o. A doua zi dimineaţă, femeia, bună creştină, s-a gândit să-l invite pe noul venit să mănânce ceva. A bătut la uşa care era încuiată, dar nu a răspuns nimeni. A bătut şi mai tare, dar tot degeaba. Atunci a chemat nişte vecini să o ajute să intre înăuntru. Au spart uşa şi au intrat. L-au găsit pe acel om încremenit cu crucea ruptă la genunchi. Nu a vrut să-l vadă pe Isus în faţa ochilor săi. Unde duce orbirea sufletească, o orbire care e mult mai rea şi mai grea decât orbirea ochilor trupeşti.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Exemplul ne grăieşte suficient. Eu vreau să spun că, fără Cristos niciodată lumea nu va avea lumină. Uitaţi-vă în istoria Bisericii. Atâţia sfinţi au găsit în Cristos drumul lor. Milioane de creştini îşi găsesc drumul şi orientarea doar în Cristos şi de două mii de ani Biserica este ca un far călăuzitor pe faţa pământului. Trei exemple: Japonia. Dacă este Japonia astăzi, cu civilizaţia ei, se datorează luminii pe care au dus-o acolo călugării iezuiţi înfiinţând primele universităţi. Italia. Prima universitate la care papa a fost refuzat să intre, a fost înfiinţată tot de un papă. La noi, limba română se datorează tot Bisericii care a trimis atâţia învăţăcei la Roma, care s-au întors înapoi şi ne-au învăţat limba română. Biserica şi Cristos trebuie să fie ca adevărata lumină şi orientare în lume. Nu cumva să respingem lumina lui Cristos. Ne facem vinovaţi de moarte. Amin.
