"Iată Mielul lui Dumnezeu, iată pe cel care ridică păcatul lumii!",
spune Ioan Botezătorul mulţimii adunate la Iordan.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Ioan nu vorbeşte despre păcate, ci despre păcat. Nu foloseşte pluralul, ci un fel de singular colectiv. Aşadar, ar fi vorba de un păcat care, într-un fel, conţine, generează şi explică toate păcatele. Care este acest păcat?
Poate, dacă am căuta un răspuns, am putea face aluzie la violenţa, corupţia, nedreptatea sau egoismul naţiunilor. Aceste răspunsuri, mai ales în raport cu situaţii istorice determinate, pot părea toate plauzibile.
Însă Biblia, încă din primele pagini, ne dă un alt răspuns. Ne spune că păcatul lumii, matrice a tuturor celorlalte păcate, este orgoliul. Din orgoliu se spune nu lui Dumnezeu. Nu se are încredere în el. Nu se crede în el.
La originea oricărui păcat există un dialog tacit cu Dumnezeu: Tu îmi propui o alegere pe care n-o simt ca alegere a mea. Tu îmi promiţi o fericire care pentru mine rămâne nesigură şi nedefinită. De ce ar trebui să te cred când eu văd fericirea aici şi acum, la îndemână, uşor de obţinut?
Acesta este păcatul lumii: a nu crede în Dumnezeu, din orgoliu. Acesta este şi păcatul nostru, al credincioşilor, cu atât mai grav cu cât este mai puţin recunoscut.
Noi nu ne încredem în Dumnezeu, nu ne încredem în Cristos. De fapt, alegerile noastre, fie că e vorba de bogăţie, nedreptate, sexualitate sau de orice altceva, merg în cu totul alte direcţii faţă de drumul trasat în evanghelie.
Anumite texte din evanghelie ne provoacă frică, le considerăm periculoase. De aceea, se întâmplă că, în loc să ne schimbăm comportamentul, am învăţat să modificăm evanghelia.
Rezultatul se poate înţelege cu uşurinţă: anumite texte pentru noi sunt ca şi cum nu ar exista. Citim o evanghelie "purgată", cum se spunea odinioară despre cărţile interzise şi publicate fără textele periculoase.
Mai suntem credincioşi? Poate că ne înşelăm. Adevăraţi credincioşi sunt cei care se opresc şi se încredinţează cuvântului lui Dumnezeu, cu încredere totală, asemenea slujitorului lui Iahve (despre care ne vorbeşte prima lectură), care se simte chemat să fie instrument de mântuire între toate popoarele; sau asemenea sfântului Paul, care se prezintă comunităţii din Corint ca investit cu misiunea de apostol.
În schimb noi, trebuie să admitem aceasta: Suntem în marele păcat al lumii, care este acela de a nu avea încredere în Dumnezeu.
Dacă acesta este păcatul lumii, cu ce se poate lupta împotriva lui? Cu ceva care să fie de semn opus. Păcatul lumii, care este orgoliul, nu poate fi învins decât de umilinţa credinţei.
Se înţelege deci de ce Mântuitorul, cel care ridică păcatul lumii, este prezentat în evanghelie prin imaginea mielului.
Mielul are o mare forţă simbolică: aminteşte de diferite valori, cum ar fi blândeţea, bunătatea, umilinţa, docilitatea. Apoi, dacă mielul este cel pascal (evreii nu puteau să nu se gândească la mielul pascal), este uşor să se evoce dăruirea şi sacrificiul.
Numai ceea ce este reprezentat de miel poate învinge păcatul lumii. Numai Isus Cristos este adevăratul miel, pentru că el întrupează tocmai blândeţea, umilinţa, docilitatea, împlinirea voinţei Tatălui.
Şi evanghelia ne spune astăzi un cuvânt de speranţă: "Iată Mielul lui Dumnezeu!" Iată! Nu este departe. Este printre voi. Este unul dintre voi. Însă voi sunteţi aroganţi şi mândri, încât credeţi că puteţi să vă descurcaţi fără Dumnezeu. Şi de aici se nasc toate păcatele voastre, toate acele mizerii morale, mici sau mari, care marchează eşecul vostru. Pentru aceasta, că sunteţi sau nu de acord, sunteţi nefericiţi. Dar există posibilitatea de a vindeca această situaţie la origine. Există cineva care nu numai că se prezintă ca model al unei vieţi diferite, dar este cu voi pentru a vă face să trăiţi cu un spirit diferit, pentru a converti inima voastră şi a o educa la gingăşia credinţei şi a iubirii. Iată mielul lui Dumnezeu: îl puteţi atinge, îl puteţi asculta şi urma, puteţi trăi împreună cu el.
Pe această cale se ajunge la înţelegerea adevăratului sens al vieţii creştine. A fi creştini nu înseamnă a adera la un crez sau la o morală pe care apoi la momentul oportun unul îşi permite s-o modifice, ci înseamnă a fi în comuniune cu Cristos, care trebuie acceptat pentru ceea ce este cu adevărat: ca mielul lui Dumnezeu. Nu există posibilitate de compromis. Şi dacă-l acceptăm, atunci devenim asemenea lui.
Este frumos ceea ce scrie apostolul Paul creştinilor din Corint: "Mă adresez vouă, care sunteţi Biserica lui Dumnezeu din Corint, vouă care aţi fost sfinţiţi în Cristos Isus".
Este ca şi cum ni s-ar spune: Vouă, care sunteţi sfinţi pentru că, uniţi cu Cristos care este mielul lui Dumnezeu, primiţi puterea de a ridica şi voi păcatul lumii.
Nu suntem în domeniul imaginaţiei, ci al obiectivităţii şi al adevărului. Dacă suntem uniţi cu Cristos, purtăm în noi sfinţenia lui Cristos.
Însă discursul nu este complet, pentru că apostolul adaugă la cuvintele pe care le-am amintit: "cei care au fost sfinţiţi, sunt chemaţi să fie sfinţi". Este adevărat că, uniţi cu Cristos, suntem sfinţi. Dar acum suntem chemaţi să cucerim pe deplin şi să revelăm ceea ce suntem. Sfinţenia trebuie mărturisită.
Şi dacă sfinţenia este aceea a lui Cristos, trebuie mărturisită cu spiritul mielului lui Dumnezeu, adică cu simplitate, cu gustul măsurii, cu blândeţea sufletului, cu voinţa de a sluji.
Numai aşa este posibil să ne bucurăm şi să-i facem pe alţii să se bucure de acel har şi acea pace despre care vorbeşte apostolul Paul; har şi pace, care sunt secretul unei bucurii pe care nu o cunosc cei care, pentru a fi fericiţi, caută calea afirmării personale, departe de îmbrăţişarea puternică şi caldă a iubirii lui Dumnezeu.
Acum, după ce a trecut timpul Crăciunului, să continuăm să medităm viaţa lui Cristos pentru a o învăţa, a o primi, a o trăi. Să ne rugăm din tot sufletul: "Doamne, fă să te cunosc! Doamne, fă să mă las mântuit, eliberat, răscumpărat de tine! Doamne, fă să nu am orgoliul de a-ţi impune un drum al meu, ci să am umilinţă şi credinţă pentru a merge pe drumul tău!" Amin.
