de pr. Felician Tiba

"Ştiu, dragul meu, ştiu că te-am presat cu himerele mele, că mi s-a părut, că am avut impresia, că am auzit, dar nu eram sigură. Ştiu că mi-a fost teamă să nu te pierd, de asta n-am tăcut, de asta mi-am propus să te ţin treaz, să-ţi arăt că ştiu, că anticipez, că te protejez, că îţi vreau binele! Da, te iubesc şi am făcut-o din iubire!"

"Ştiu, draga mea, ştiu că mă iubeşti, că nu vrei să mă pierzi, că îmi vrei binele, ştiu toate acestea, dar, crede-mă, mă iubeşti cam mult, cam prea mult!"

Discuţie între soţi, între o soţie aparent posesivă şi un soţ aparent indiferent. Ea îl protejează ţinându-l din scurt, el o protejează neluând-o în seamă.

E dimineaţă. În casa N., soţul începe să se pregătească pentru a merge la serviciu. Abia trezită, soţia vine în bucătărie şi începe să-i pregătească sandviciul.

"Sigur nu mă trădezi? N-ai spus niciodată că îţi place sau nu-ţi place sandviciul pe care ţi-l pregătesc. Şi apoi, săptămâna trecută ţi-am luat un fular nou. Nu te-am văzut să-l porţi la gât. E mai frumos cel vechi, nu? Cred că s-a obişnuit să te vadă aşa! Iar geaca, cum să mergi tu cu geaca pe care ţi-am cumpărat-o anul trecut, trebuia să-ţi iei tu alta nouă anul acesta! Că ne dau banii afară din casă! Ştiu, ţi-ai cumpărat-o, pentru că s-a plictisit să te vadă mereu cu aceeaşi geacă. Vrea mereu ceva nou. Şi ştii ce m-am gândit? Ia să nu mai stai la Liturghie în ultima bancă. De ce trebuie să stai în ultima bancă? Ce să vezi, trebuie să-i analizezi tu pe toţi şi pe toate. Să vezi tu pe fiecare cu ce se îmbracă, cum merge, unde se aşază, unde se mai uită... Ia să stai chiar în prima bancă. Acolo te poţi concentra mai bine la rugăciune şi la Liturghie.

Şi, da, nu face faţa asta! Crezi că nu ştiu că şi pe stradă te holbezi la toată lumea! Că mi-a spus într-o zi a lui N. că te-a văzut cum te uitai după cineva care trecea pe partea cealaltă de stradă. Lasă, că te ştiu eu pe tine! Nu-mi spune tu mie, că de-acum te cunosc!

Da, pune sandviciul în folie de aluminiu, că abia am cumpărat rola aceasta nouă. Să te vadă la serviciu că eşti un om care îşi permite, că ai cel mai mare salariu. Cum să-l pui tu în punga aceasta simplă! Şi pe deasupra mai vrei şi şerveţel, nu cumva să-ţi rămână vreo firimitură pe barbă. Lasă că bei apă de la robinet, nu trebuie să-ţi cumperi de la chioşcul de la fabrică! Cea de la robinet îţi face rău, aşa-i? Sigur, altfel dai când scoţi sticla, îi desfaci dopul şi, fiind minerală, să se şi audă cum iese acidul. Că tu îţi permiţi, ai bani, că doar lucrezi. Şi nu puteai să iei un salam mai ieftin? Trebuie să fie scump, să se vadă nivelul. El nu e sărac, el îşi permite."

Cu acestea şi cu multe alte cuvinte, dimineaţă de dimineaţă, seară de seară, zi de zi, aşa îl tachinam pe bietul meu soţ, ca nu cumva să aibă ispita de a mă trăda. El însă, cunoscându-mă foarte bine, ştiindu-mi deja discursul preventiv, mă trata cu indiferenţă. Iar eu, eu sufeream şi mai mult.

"E clar, nici nu mă mai ia în seamă. Înseamnă că nu mai contez pentru el. Cine ştie de cine ascultă acum, cui îi acordă cu adevărat atenţie, că mie..." Şi îmi făceam tot felul de gânduri, care mai de care mai prăpăstioase.

În sfârşit, a sosit Miercurea Cenuşii, ziua în care în mod oficial intrăm în Postul Mare. Împreună cu soţul m-am dus la Liturghie, unde urma să ni se pună cenuşă pe cap. La ieşirea din biserică, părintele ne-a pregătit o tavă unde erau mai multe bileţele. Pe ele erau scrise anumite hotărâri pe care să ni le luăm pe parcursul Postului Mare. Ce credeţi, ce scria pe bileţelul tras de mine? "Să fiu mai îngăduitoare cu soţul!" Era scris "cu soţul sau cu soţia", dar fiind eu soţia, e clar că trebuia să fiu cu soţul. Aşa că, am început cu această confesiune... (Mirela)