de sr. Cristiana Coşa, OSB
Credincios laic, membru al Asociaţiei "Muncitorii Tăcuţi ai Crucii", a fost un adevărat martor al evangheliei, consacrându-se Domnului şi transformându-şi boala într-o ocazie de a-i ajuta pe ceilalţi. Prin eforturile sale, a sensibilizat autorităţile civile şi religioase cu privire la nevoile reale ale bolnavilor şi ale familiilor acestora.
Fausto Gei s-a născut la 14 martie 1927 la Brescia, primul dintre cei cinci copii ai unei familii burgheze foarte practicante. După primii ani de şcoală, a urmat Institutul Tehnic pentru Topografi (1938-1942), apoi s-a înscris la Liceul ştiinţific "A. Calini" din Brescia, unde l-a avut ca profesor de religie pe preotul oratorian Carlo Manziana. Prin intermediul acestuia, pe care l-a ales mai târziu ca părinte spiritual, a început să frecventeze Oratoriul Păcii, care a avut o importanţă deosebită pentru formarea sa spirituală. Pr. Manziana, viitor episcop de Crema, a jucat un rol de primă importanţă în viaţa lui Fausto Gei: i-a fost mereu alături, chiar şi în timpul bolii, şi, devenit episcop, a venit să-l asiste pe patul de moarte. A urmat al doilea an de liceu (1944-1945) la seminar pentru a evita persecuţiile naziştilor, având în vedere relaţiile sale cu preoţi cunoscuţi ca fiind antifascişti şi simpatizanţi ai Rezistenţei (printre care se număra chiar pr. Manziana, care a fost deportat la Dachau). După ce a obţinut bacalaureatul ştiinţific în 1946, şi-a încheiat studiile superioare. S-a înscris la Facultatea de Medicină şi Chirurgie a Universităţii din Pavia, dar la sfârşitul aceluiaşi an au apărut primele simptome ale bolii: răceli, diplopie, dificultăţi de mers, fiind nevoit să renunţe la studii. În primăvara anului 1947, i-a fost diagnosticată scleroza cronică şi progresivă, cu prognostic nefavorabil, fără tratament cunoscut la acea vreme. Boala i-a răpit treptat capacitatea de a se deplasa şi a vorbi. În 1955, întâlnirea cu Fericitul Luigi Novarese i-a întărit credinţa şi a determinat intrarea sa în rândul "Muncitorilor Tăcuţi ai Crucii", permiţându-i să desfăşoare un apostolat extins printre bolnavi, fondând la Brescia o secţie a Centrului Voluntarilor Suferinţei. Pe măsură ce starea sa fizică se înrăutăţea, s-a dedicat cu şi mai multă intensitate apostolatului scrisului, colaborând cu diverse reviste şi publicând broşuri despre sensul suferinţei şi despre mângâierea rugăciunii. De asemenea, întreţinea o corespondenţă intensă cu bolnavii care găseau alinare în scrierile sale, iar unii dintre ei îl vizitau pentru a primi mângâiere spirituală. Înconjurat de grija celor dragi şi mângâiat de apropierea spirituală a Fericitului Novarese, a încercat să-şi trăiască apostolatul cu seninătate şi echilibru, fără a-şi pierde niciodată speranţa în Domnul, alimentându-şi iubirea profundă pentru Euharistie şi devoţiunea faţă de Fecioara Maria, pe care o invoca zilnic prin rugăciunea Rozariului, "arma sa indispensabilă pentru a învinge suferinţa".
Carisma "Muncitorilor Tăcuţi ai Crucii" l-a învăţat să-şi ofere propriile suferinţe pentru fraţii bolnavi şi pentru convertirea persoanelor îndepărtate de Dumnezeu. Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, mai ales în ultimii trei ani de viaţă. La 18 martie 1968, a apărut o febră gripală, cu focare bronho-pulmonare, care au lăsat imediat să se presimtă un deznodământ nefavorabil. A survenit şi un edem pulmonar, cu dureri intense din cauza sistemului nervos distrus de peste 20 de ani de boală. A primit Ungerea bolnavilor şi a rămas conştient aproape până la sfârşit. A murit în primele ore ale zilei de joi, 28 martie 1968. A fost înmormântat în Cimitirul Vantiniano din Brescia, în prezenţa unui număr impresionant de persoane. Faima sfinţeniei sale se datorează mai ales tăriei de caracter cu care a acceptat misterul suferinţei, seninătăţii cu care şi-a purtat crucea şi numeroaselor haruri obţinute prin mijlocirea sa. A fost declarat venerabil de Papa Leon al XIV-lea la 21 februarie.
