de pr. Cristian Chinez
Experienţa trăirii cu Dumnezeu şi în Dumnezeu este identificată de către Sfântul Paul în "acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea" (1Cor 13,13). Denumite virtuţi teologale, ele ţin de esenţial, dar parcă fac numaidecât trimitere la străduinţă, la efort, la "strofocare". Or, pentru conformitate, marele apostol vorbeşte despre "darul credinţei" şi aşa mai departe. Ca şi cum totul decurge de la Dumnezeu. Asta nu înseamnă însă că din partea omului nu mai trebuie făcut mare lucru sau chiar nimic. Dimpotrivă. Căci acelaşi, folosind expresii ca "lucrarea credinţei", "strădania iubirii" şi "perseverenţa speranţei", indică un adevărat dinamism în viaţa creştină.
La rândul său, arhiepiscopul şi teologul italian Bruno Forte face trimitere la un profund simbolism al credinţei, o adevărată poezie a speranţei şi un continuu dialog al iubirii. De altfel, nu ne putem regăsi pe drumul credinţei fără simboluri, nu putem întrezări împlinirile divine fără a "visa" asemenea poeţilor (nu în sens nostalgic, ci privind spre viitor) şi nu putem păstra contactul permanent cu Dumnezeu fără dialogul neîncetat al întreţinerii prin rugăciune.
Iar pentru că viaţa este şi o luptă, iată cum mai pune Sfântul Paul problema: ca o necesitate de a îmbrăca "platoşa credinţei şi a iubirii" şi a purta mereu "coiful speranţei mântuirii". Cu pieptul înainte şi privirea spre înălţimi.
