Biserica este misionară (XII)
de pr. Florin-Petru Sescu
O tânără misionară laică, ajunsă în Africa, le scria prietenilor: "Am venit aici la îndemnul lui Cristos care ne invită să fim oameni ai păcii. Pacea implică dreptate, iar dreptatea nu va domni până când nu vom împărtăşi bogăţiile noastre cu cei săraci. Ascultăm des îndemnul evangheliei şi al preoţilor, dar refuzăm să ne îndreptăm privirea spre cei sărmani. Vorbim des despre prietenie, comuniune şi săraci, dar împărtăşim tot mai rar bunurile din proprie iniţiativă şi în mod personal. Am plecat fără să ştiu ce mă aşteaptă, dar vă asigur că o viaţă lipsită de riscuri nu este o viaţă cu adevărat evanghelică. Ceea ce am descoperit, în primul rând, a fost sărăcia, care pentru mine era doar un cuvânt. Aici mi-am dat seama cât sunt de bogată, atât material, cât şi cultural şi spiritual, şi am primit toate aceste daruri gratuit. Am devenit conştientă aici că sunt asemenea bogatului care trăieşte alături de cel sărac fără să împartă măcar firimiturile. Am venit în mijlocul lor împinsă de dorinţa de a evangheliza şi de a oferi, şi am fost profund impresionată de simplitatea şi ospitalitatea oamenilor de aici. Vă mărturisesc că am şi primit înapoi de o sută de ori mai mult."
Am ajuns la cel de-al doilea aspect al activităţii misionare, şi anume "cooperarea". Atunci când vorbim despre cooperare în cadrul activităţii misionare, facem referinţă la relaţiile ce se stabilesc între dieceza proprie şi diecezele surori din întreaga lume. Între acestea se stabileşte o colaborare ce presupune schimbul de resurse: se trimit misionari, dar în acelaşi timp se primesc preoţi, persoane consacrate sau laici străini în mijlocul comunităţilor locale; se promovează şi se implementează proiecte de evanghelizare şi de dezvoltare a zonei; se partajează resurse materiale atât de importante pentru supravieţuirea comunităţilor.
Colaborarea presupune atât schimbul de resurse, cât şi împărtăşirea de idei, proiecte şi practici. Dialogul cu Bisericile tinere şi ascultarea acestora poate fi de un real ajutor în munca pastorală. Uneori experienţa misionară poate fi o modalitate de a reinterpreta vestirea cuvântului lui Dumnezeu, pregătirea oamenilor pentru Botez şi sacramente, implicarea şi responsabilizarea laicilor în Biserică. Această cooperare s-a dezvoltat cel mai mult în secolul al XIX-lea, atunci când au luat fiinţă Operele Misionare Pontificale. Înfiinţate la iniţiativa laicilor, preoţilor şi episcopilor, ele au fost asumate de Sfântul Părinte şi au devenit pontificale sub călăuzirea Congregaţiei pentru Răspândirea Credinţei - Propaganda Fidei. Acestea au drept scop implicarea tuturor credincioşilor în susţinerea misiunilor, dar despre fiecare în parte vom vorbi ulterior.
Conciliul Vatican II a dedicat cooperării capitolul şase al decretului Ad gentes, iar nr. 37 pare a fi cel mai inspirat impuls pentru cooperare: "Deoarece poporul lui Dumnezeu trăieşte în comunităţi mai ales diecezane şi parohiale, (...) aceste comunităţi sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în faţa neamurilor. Harul reînnoirii nu poate creşte în comunităţi decât dacă fiecare dintre ele îşi lărgeşte spaţiul iubirii sale până la marginile pământului şi dacă are pentru cei de departe o grijă la fel de mare ca pentru propriii săi membri. În acest fel, întreaga comunitate se roagă, cooperează şi exercită o activitate printre păgâni prin fiii săi (...). Cu condiţia să nu se neglijeze opera misionară universală, va fi deosebit de utilă păstrarea legăturii cu misionarii originari din respectiva comunitate sau cu o parohie, sau cu o dieceză de misiune, ca să devină vizibilă comuniunea dintre comunităţi şi să fie spre edificare reciprocă."
Deşi mai sunt paşi de făcut, România a învăţat din ce în ce mai mult să pună în practică acest aspect al activităţii misionare.
