de pr. Felician Tiba

Deşi sunt căsătorit de mai bine de 30 de ani, fiecare zi alături de soţia mea este una cu totul specială. Încă de la început am avut un fel de teamă că o voi pierde. Mereu m-am simţit lipsit de mijloace pentru a "o merita". De altfel, de când am întâlnit-o, niciodată nu am încetat să o "cuceresc" şi să o "recuceresc".

Recunosc, mereu am avut discuţii pe acest subiect, atât la muncă, cât şi cu prietenii. Mereu m-au văzut un om "laş", unul care se lasă "condus" de soţie şi care nu iese din cuvântul ei. În realitate, trebuie să recunosc, pentru mine e şi comod. Dar nu e vorba de o comoditate de tip lene, ci mai degrabă de o comoditate de tip siguranţă. Aş fi putut să mă implic în multe încă de la începutul relaţiei noastre, dar am văzut că deciziile ei au fost mereu în favoarea binelui comun al familiei. Şi am lăsat ca lucrurile să meargă astfel înainte, chiar dacă, aşa cum am spus, am fost deseori blamat şi arătat cu degetul că nu sunt "bărbat".

În schimb, ceea ce am urmărit de fiecare dată a fost să asigur acel echilibru de care are nevoie un om puternic. Iar soţia mea este un om puternic!

Într-una din zile, pentru că eram doar noi doi, am întrebat-o de unde îi vine această forţă, de unde curajul de a rezolva problemele inerente unei familii. Iar ceea ce mi-a spus m-a impresionat foarte tare!

"Când eram acasă, aveam un tată dur, spunea ea. S-a purtat dur şi cu noi, dar şi cu mama. Era gelos, era suspicios şi foarte violent. Îl irita orice, de la chicotele copilăriei noastre până la muzica tare dată de vecini şi chiar clopotele bisericii. Nu suporta să fie contrazis, nu suporta mizeria, patul nefăcut sau casa nemăturată. Fraţii erau direct responsabili de animalele din curte, iar noi, fetele, de casă.

Lucra departe şi venea din când în când acasă, iar atunci când venea, trebuia să fie totul în ordine, altfel se lăsa cu vorbe aruncate cu glasul ridicat şi în cele din urmă cu violenţă. Şi nu era nimeni menajat!

Aceasta, spunea soţia mea, m-a maturizat înainte de vreme! Pentru că tata era imprevizibil şi pentru că, indiferent cât de bine am fi împlinit misiunea pe care fiecare o avea, el tot avea ceva de reproşat, aceasta m-a ajutat să fiu perfecţionistă, să învăţ să rezolv problemele şi la nevoie să am şi o variantă de rezervă.

Singura noastră mângâiere era la biserică. O vedeam deseori pe mama cufundată în lecturile ei sfinte. Uneori chiar în biserică, alteori acasă, deseori scoţând cărţile din te miri ce locuri ascunse de privirea tatălui, dar mereu se ruga pentru convertirea lui şi pentru binele nostru.

Niciodată mama nu l-a vorbit de rău pe tata de faţă cu noi, copiii. Atunci când avea un exces de furie sau de violenţă, singurele ei cuvinte erau: «Trebuie să ne rugăm să fie bine! Nici el nu e fericit! Cine ştie ce greutăţi a avut la serviciu!» Mereu l-a scuzat, mereu l-a apărat şi mereu s-a rugat pentru binele lui. «E tatăl vostru, spunea deseori, nu trebuie să rămâneţi cu o imagine negativă despre el. Trebuie să luaţi ceea ce este bun, iar, dacă ceva nu v-a plăcut la el, să nu repetaţi aceasta niciodată!»

Aceasta este lecţia pe care ne-au dat-o părinţii noştri: prin atitudinea lui de persoană nemulţumită, tata ne-a întărit în deciziile noastre, ne-a maturizat înainte de vreme, iar mama, prin răbdarea ei, ne-a ajutat să înţelegem că ceea ce ni se întâmplă în viaţă nu depinde mereu de noi, dar cere de la noi un răspuns pe măsură.

De aceea am ştiut să o iau mereu şi mereu de la capăt! Iar tu, soţul meu drag, eşti pentru mine o binecuvântare, pentru că mă accepţi aşa." (Viorel)