de pr. Eduard-Cristian David

Dumnezeu continuă şi astăzi să cheme tineri la Preoţie. O face aşa cum a făcut-o întotdeauna: cu multă iubire, dar şi cu multă libertate. Dumnezeu nu constrânge, ci propune. Aşadar, limitele par să vină de la noi, nu de la el. Lipsa de răspuns pare să fie vina noastră, nu a lui.

În ciuda contextului nu tocmai favorabil, există încă tineri care au curajul să răspundă "Da" şi să pornească pe acest drum. În mod aproape firesc, mulţi îşi pun următoarea întrebare: Cum facem ca vocaţiile pe care le avem să fie vocaţii "de succes"? Care sunt criteriile de evaluare?

În scrisoarea apostolică O fidelitate care generează viitor, Papa Leon al XIV-lea atrage atenţia asupra unei realităţi esenţiale: fidelitatea trăită zi de zi de preoţi este, în sine, un izvor de speranţă pentru viitorul vocaţiilor. Deşi folositoare, nu strategiile vocaţionale nasc vocaţii, ci mărturia unei vieţi trăite în coerenţă. Tinerii care percep chemarea la Preoţie nu sunt atraşi de un ideal abstract, ci de chipul concret al unui preot pe care l-au întâlnit, de o slujire trăită cu bucurie care îi face să spună: "Vreau să fiu ca el!".

De aceea, fidelitatea preoţilor, trăită în slujirea zilnică, adesea neobservată, nu este niciodată fără rod. Tocmai pentru că este zilnică ea deschide drumuri şi atrage alţi tineri să îndrăznească să răspundă chemării lui Dumnezeu. Aşa cum spunea Papa Benedict al XVI-lea: "Biserica nu creşte prin constrângere, ci prin atracţie."

Dacă vocaţiile se nasc din mărturie, cum pot ele, la rândul lor, să se maturizeze şi să devină rodnice? Fidelitatea care a atras spre întâlnirea cu Cristos este aceeaşi care susţine şi maturizează chemarea. Această fidelitate zilnică poartă numele de ucenicie. A porni pe un drum de formare pentru Sfânta Preoţie înseamnă a-ţi asuma rolul de ucenic şi a porni pe un drum care nu se încheie niciodată. Ucenicia este o formă de viaţă continuă pe lângă Învăţătorul. Şi preotul şi candidatul la Preoţie sunt ucenici. În etape diferite, dar ucenici.

Una dintre caracteristicile uceniciei este deschiderea pentru a trăi cu sinceritate o relaţie care schimbă totul: relaţia cu Isus. Formarea la Preoţie nu se reduce la acumularea de cunoştinţe teologice sau la învăţarea gesturilor liturgice. Acestea singure nu fac decât să crească riscul ca respectivul candidat "să facă pe preotul", dar nu să fie unul. În centrul uceniciei se află deschiderea inimii către relaţia vie cu Cristos.

Ucenicia îl face pe preot părtaş la misterul pascal. Fiecare om poartă în sine limite, răni şi fragilităţi. Dacă sunt ascunse, ele pot deveni motive de nerodnicie pastorală. Trăită ca ucenicie continuă, Preoţia intră în dinamica pascală: a muri împreună cu Cristos pentru a învia împreună cu el. Rănile noastre, puse alături de rănile lui Cristos, nu mai sunt locuri ale tristeţii, ci sanctuare ale întâlnirii cu Dumnezeu plin de milostivire şi vindecare. Doar cel care a trăit vindecarea poate duce şi pe alţii spre această experienţă eliberatoare a Paştelui.

Ucenicia îl face pe preot "părinte". În timpuri în care se contestă orice autoritate şi se evită responsabilitatea, paternitatea, chiar şi spirituală, devine o povară. Preotul învaţă însă adevărata paternitate din experienţa de fiu de la Dumnezeu Tatăl, izvorul oricărei paternităţi. Astfel, celibatul preoţesc nu mai apare ca o lipsă, ci ca o formă diferită, dar reală, de rodnicie, un mod autentic de a da viaţă şi de a fi părinte.

Preoţii care îşi trăiesc vocaţia în fiecare zi, străduindu-se să fie "părinţi" pentru comunităţile încredinţate, împlinesc ceva mai mult decât misiunea zilnică: ei sunt semnul discret al unei speranţe care naşte viitor.