de pr. Leonard Farcaş

Sunt momente în viaţă în care apare sentimentul de singurătate. Momente în care întrebările se adună una peste alta: Ce facem cu viaţa noastră? Care este alegerea cea bună? De ce apare uneori un gol interior, chiar şi atunci când lucrurile par să meargă bine? Mulţi tineri poartă aceste întrebări în tăcere. Şi, poate, cea mai profundă întrebare rămâne nerostită: Există cineva care merge cu adevărat cu noi pe acest drum?

Evanghelia ne vorbeşte despre doi ucenici care mergeau trişti şi dezamăgiţi pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,13-35). Şi ei purtau în inimă întrebări, speranţe frânte, confuzie. Nu reuşeau să înţeleagă cele trăite şi aveau impresia că totul se prăbuşise. Isus se apropie, merge alături de ei, le ascultă frământările şi le însoţeşte paşii. Fără grabă, fără constrângere, le înflăcărează inima şi le hrăneşte speranţa. Aşa este Isus şi astăzi: un prieten care merge cu noi, chiar şi atunci când prezenţa lui nu este recunoscută imediat.

Această prezenţă a lui Isus continuă şi astăzi în Euharistie. El rămâne alături de noi pe drumurile vieţii, se face însoţitor fidel al paşilor noştri, ne ascultă întrebările şi ne întăreşte inimile. În frângerea pâinii, Isus se oferă ca prieten care nu abandonează, ca prezenţă care susţine, ca lumină care orientează alegerile şi redă sens drumului parcurs.

Mulţi dintre noi ne putem regăsi în cei doi ucenici de la Emaus. Apar întrebări legate de sensul vieţii, de alegerile importante, de viitorul care pare uneori greu de conturat. Sunt întrebări fireşti, care fac parte din drumul maturizării. Unele se nasc din dorinţa de a înţelege mai mult, altele ating zone mai adânci ale inimii şi exprimă dorinţa de a fi iubiţi, chemaţi pe nume, luaţi în serios: Sunt cu adevărat iubit? Are Dumnezeu un plan pentru viaţa mea?

În experienţa multor tineri apare dificultatea legată de rugăciune: senzaţia de repetiţie, de lipsă de sens, de oboseală. Rugăciunea este, însă, un dialog. Este acel timp în care ne aşezăm înaintea lui Isus şi îi spunem ceea ce purtăm în inimă: nelinişti, bucurii, recunoştinţă, cereri de ajutor şi iertare. Rugăciunea este expresia unei relaţii vii, care se construieşte în timp. În această relaţie nu ni se cere să avem toate răspunsurile, ci să rămânem deschişi şi disponibili. Isus este prezent în Euharistie, în evanghelia pe care o ascultăm, în rugăciunea Bisericii, în caritatea trăită zi de zi. Prietenia cu el însoţeşte viaţa noastră, inclusiv atunci când apar încercări şi întrebări.

Un pas concret pe acest drum este apropierea de Isus acolo unde el se oferă în mod deplin: în Sfânta Liturghie şi în adoraţia euharistică. Participarea constantă, fidelă, ajută la maturizarea acestei prietenii. Isus este prezent şi rămâne, aşteptând întâlnirea cu fiecare inimă care îl caută.

În luna februarie, în multe comunităţi din dieceza noastră, este trăită cu bucurie devoţiunea celor nouă vineri în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus. Această practică rămâne o adevărată şcoală a prieteniei cu Isus. Devoţiunea presupune apropierea de sacramentul Spovezii, participarea la Sfânta Liturghie şi primirea Sfintei Împărtăşanii. Cele nouă vineri oferă un ritm, o continuitate, un timp stabil în care relaţia cu Isus poate creşte şi se poate maturiza. Inima lui Isus devine astfel locul în care tinerii pot aduce întrebările, fragilităţile, dorinţele şi speranţele lor.

A recunoaşte Euharistia ca loc al întâlnirii cu Isus înseamnă a primi darul unei prietenii care se reînnoieşte mereu. O prietenie care ne învaţă să mergem mai departe chiar şi atunci când drumul pare greu. Isus doreşte să fie prietenul nostru. Un prieten care merge alături de noi, care rămâne prezent în Euharistie şi transformă fiecare drum al vieţii într-un drum al speranţei.