de sr. Luminiţa Antonică, OP, Surorile Dominicane ale Sfintei Fecioare Maria a Rozariului

"Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată!
Lucrările tale sunt admirabile!
Şi sufletul meu cunoaşte bine aceasta!" (Ps 139,14)

Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate celebrată în fiecare an în ziua de 2 februarie ne invită să îi mulţumim Domnului pentru mărturia evanghelică şi serviciul în folosul aproapelui oferit de cei care şi-au închinat întreaga viaţă urmării mai îndeaproape a lui Cristos. Totodată, nouă, celor consacraţi, ne aminteşte faptul că în centrul vieţii noastre este el, Lumina lumii, Mirele veşnic, căruia ne-am dăruit total profesând voturile de ascultare, sărăcie şi castitate.

Viaţa consacrată este un dar minunat din partea Domnului, în care se fac vizibile "minunile săvârşite de Dumnezeu în firea omenească fragilă a persoanelor pe care le cheamă" (Vita consecrata, 20). Însă, pentru ca aceasta să se poată realiza, persoana chemată trebuie să-şi dea adeziunea deplină şi fără rezerve la glasul Celui care ne cunoaşte din veşnicie şi ştie ceea ce este mai bine pentru fiecare dintre noi.

Dumnezeu nu cheamă femei şi bărbaţi perfecţi, cu talente deosebite şi cu o reputaţie impecabilă. Viaţa consacrată este un drum de perfecţionare, iar la desăvârşire se ajunge după ce se trece prin focul încercărilor sufleteşti şi lumeşti. Atunci când Domnul cheamă la a-l urma mai îndeaproape, răspunsul nu trebuie amânat cu scuze precum că nu sunt încă pregătit, sunt prea păcătos, nu sunt demn să răspund la această chemare... El cheamă şi dă şi harurile necesare pentru a-l putea urma.

După un discernământ atent făcut cu ajutorul unui director spiritual, persoana care se simte chemată trebuie să se abandoneze harului divin şi să răspundă afirmativ vocaţiei la viaţa consacrată. Anii iniţiali de formare ajută la consolidarea acestui răspuns şi a alegerii de viaţă. Descoperind carisma şi spiritualitatea sfântului fondator (a sfintei fondatoare), cel chemat (cea chemată) se dezvoltă din punct de vedere spiritual şi uman.

Viaţa trăită într-o comunitate te face să te simţi mereu sprijinit. Simţi că nu mergi singur în călătoria vieţii, simţi că te poţi baza pe cineva atunci când îţi este mai greu, iar în ceasul de pe urmă treci în braţele Mirelui veşnic, însoţit de rugăciunea fraţilor şi a surorilor alături de care ai trăit pe acest pământ. Totodată, viaţa comunitară ajută foarte mult la formarea persoanei care a ales să se consacre Domnului. Trăind împreună cu ceilalţi, descoperi că nimeni nu este perfect, că mereu trebuie să lucrezi asupra propriului caracter, că mereu trebuie să ierţi aproapelui, dar că şi tu însuţi trebuie să fii iertat. Făcând parte din Ordinul Dominican, îmi răsună mereu în minte cuvintele pronunţate la depunerea voturilor: "Cer milostivirea lui Dumnezeu şi a voastră", adică a comunităţii din care voi face parte, a fiecărei surori din congregaţie. Fără milostivire, acordată şi primită, viaţa ar deveni foarte grea, de neîndurat.

Tăria provenită din primirea sacramentelor, mai ales a Sfintei Euharistii, ne ajută să înaintăm spre sfinţenie şi să învingem încercările de orice fel. Cuvântul lui Dumnezeu meditat în fiecare zi ne trasează calea pe care să păşim; momentele de adoraţie euharistică sporesc dragostea faţă de Cel Ales, iar rugăciunea Sfântului Rozariu ne aminteşte că avem o mamă care ne ţine mereu sub mantia ei protectoare şi ne conduce la Isus.

"Cine-l lasă pe Cristos să intre nu pierde nimic, nimic - absolut nimic - din ceea ce face viaţa liberă, frumoasă şi mare. Nu! Numai în această prietenie se deschid larg porţile vieţii. Numai în această prietenie se deschid realmente marile potenţialităţi ale condiţiei umane [...]. Da, deschideţi, deschideţi-i larg porţile lui Cristos şi veţi găsi viaţa adevărată!" (Papa Benedict al XVI-lea).