de Vlad Ropotică
Primul veac creştin a văzut adesea focul şi cenuşa. Case, sate, oraşe mici şi adevărate metropole, toate au căzut în fălcile flămânde ale flăcărilor. Cuceriri, dezastre naturale, neglijenţă sau mână criminală au transformat piatra praf şi lemnul în cenuşă. Vă invit să privim spre o fereastră îngustă din acest veac, doar un deceniu şi jumătate, perioadă în care focul a adus cenuşa, dar în forme şi cu urmări diferite.
Cronologic, dar şi ca importanţă, primul mare incendiu este cel al capitalei Imperiului Roman. În miezul verii anului 64, căldura intensă, neglijenţa, mizeria şi înghesuiala din mahalalele din jurul Circus Maximus au aprins mare parte din întregul oraş. Pentru acele timpuri, un incendiu urban nu era ceva şocant, dar amploarea acestuia, care a devorat timp de o săptămână cartierele Romei, a fost într-adevăr ceva dur şi greu de acceptat de societatea romană. Au început acuzaţiile (focul nu era o întâmplare): politicienii, edilii, armata, ciudaţii şi neplăcuţii creştini, în cele din urmă chiar Nero, sinistrul şi artistul închipuit care stătea pe tronul cezarilor, aceştia erau răspunzători de dezastru. Cert este că dincolo de momentul puternic încărcat emoţional, Cetatea Eternă a renăscut, s-a ridicat din cenuşă şi viaţa a continuat fără mari modificări.
Al doilea incendiu major a cuprins, la şase ani distanţă, un alt oraş celebru. De data aceasta la marginea răsăriteană a imperiului. De mai mulţi ani, turbulenţii evrei se revoltaseră împotriva stăpânirii romane. În cele din urmă, sătul de toate şicanele apărătorilor Ierusalimului, generalul Titus a dat ordinul pentru asaltul final. Înnebuniţi de violenţă, legionarii romani au pătruns în cetate şi au început masacrul. Unul dintre ei, fără să ţină seama de ordinul primit de la viitorul împărat, a aruncat o torţă în Templu. De aici, focul a cuprins rapid întregul oraş. Ierusalimul, capitala lui David, cu templul distrus pentru totdeauna, nu avea să mai fie niciodată centrul identităţii iudaice, deşi urbanistic a fost cumva recuperat.
Ultimul eveniment de foc şi cenuşă din cei 15 ani spre care privim este dezastrul de la Pompei. Ziua fatidică nu este clară pentru istorici. Ştim că era anul 79. Zona Golfului Napoli era cuprinsă de semne rău prevestitoare de mai bine de un deceniu. În anii 62 şi 64 două cutremure mari zguduiseră zona. Măreţul Vezuviu clocotea. Şi într-o zi obişnuită, pe la prânz, o explozie uriaşă, cu mult peste bombele atomice de acum un veac, a aruncat moartea prin craterul vulcanului. Două zile a durat erupţia. Lavă, dar mai ales gaze toxice şi o temperatură ce transforma pe loc nisipul în sticlă, foc şi moarte căzută din cer. În urma dezastrului, Pompei şi Herculaneum au ajuns din oraşe înfloritoare, grămezi de cenuşă.
Trei poveşti cu finaluri diferite. Ce a adus cenuşa pentru fiecare? O viaţă reluată în acelaşi stil şi ritm, o degradare lungă şi dureroasă sau chiar moartea deplină. Pentru unii, focul a fost doar o pauză. Am mai văzut acest scenariu şi, chiar dacă ne impresionează, mâine ne vom întoarce la ale noastre. Pentru alţii, focul a fost mai dur, le-a transformat identitatea şi i-a făcut un popor de fugari mereu prigoniţi. Ca să nu mai spunem de cei din Pompei, care au murit fără să ştie de ce, mumificaţi, pietrificaţi pe loc. Dar în acei ani mai exista o cenuşă. A patra. Nu a unui oraş, ci a acelor creştini care preferau rugul şi arena cu lei în faţa trădării adevărului.
În acest timp ne apropiem şi noi de întâlnirea cu cenuşa. Ne-am obişnuit încât va trece iar fără o schimbare? Va produce ceva în noi? Vom fi asemenea martirilor sau ne va lăsa reci precum statuile din Pompei?
