Interviu cu pr. Gustavo-Ismael Lissa, PSDP, realizat de pr. Claudiu Bulai

Congregaţia "Slujitorii Săraci ai Divinei Providenţe", PSDP, Opera "Don Calabria", este prezentă în Dieceza de Iaşi de peste 25 de ani. Unul dintre superiorii congregaţiei a fost un preot originar din ţara Papei Francisc, Argentina. Anul acesta va împlini 30 de ani de preoţie, 13 dintre aceştia petrecându-i în România. Vă invit în acest număr al revistei să-l descoperim pe pr. Gustavo, un prieten al meleagurilor noastre.

- Cum a fost întoarcerea în Italia, după lunga perioadă petrecută în Dieceza de Iaşi?

În primul rând, vreau să precizez că sunt argentinian, aşa că patria mea şi familia mea se află acolo. Italia este "a doua mea casă", locul unde am studiat teologia. De când am devenit preot, am fost mereu în misiune şi abia acum, după 28 de ani, mă întorc în Italia. Este pentru prima dată când sunt trimis într-un loc unde nu trebuie să învăţ limba, ceea ce nu este puţin lucru pentru un preot care are peste 50 de ani.

- Care au fost misiunile care v-au fost încredinţate până acum?

După hirotonirea mea ca preot în anul 1996, am fost trimis la Moscova, în Rusia, pentru a începe să lucrez cu copii defavorizaţi, cunoscuţi sub numele de "orfani sociali". Carisma noastră era folosită şi pentru exerciţii spirituale, zile de reculegere şi diverse întâlniri şi era foarte solicitată atât de dieceza catolică, cât şi de alte comunităţi creştine. A fost o experienţă provocatoare, dar foarte satisfăcătoare. Apoi, în 2012, mi s-a cerut să mă mut în România, în comunitatea noastră de la Răcăciuni, jud. Bacău. O nouă cultură, o nouă provocare, cu câteva elemente comune: o majoritate ortodoxă, un climat destul de rece şi un trecut marcat de rănile regimului comunist.

- Vă invit să retreziţi amintirile din România şi să ne povestiţi cum au fost începuturile congregaţiei dv. în Dieceza de Iaşi.

Congregaţia noastră venise în România în anul 1997, aşa că, atunci când am ajuns, marea provocare pentru mine şi confraţii mei nu era doar să continuăm ceea ce se realizase până atunci, ci mai ales să găsim noi modalităţi de a trăi carisma lui Don Calabria într-o realitate culturală care se schimba rapid. Într-adevăr, când primii noştri fraţi au ajuns la Răcăciuni, au găsit o societate rurală foarte ataşată de pământul şi tradiţiile sale şi foarte religioasă. Dificultăţile integrării mele din acea perioadă au fost în mare parte depăşite de bucuriile apostolice simple din primele zile.

- Când aţi plecat şi aţi privit în urmă, cât de mult a crescut comunitatea al cărei responsabil aţi fost?

În anul 2012, când am sosit, ne-am întrebat cum ar putea răspunde comunitatea noastră cel mai bine provocărilor societăţii actuale, care se schimbase semnificativ. Ne-am stabilit câteva obiective mai mult sau mai puţin explicite: în primul rând, să fim un punct de referinţă pentru educaţia copiilor şi a adolescenţilor din zona noastră; în al doilea rând, să implicăm cât mai mulţi laici care împărtăşesc misiunea şi carisma noastră; în al treilea rând, să colaborăm cu entităţi publice şi private pentru a face misiunea noastră durabilă. Magisteriul Bisericii ne-a venit în ajutor pentru a ne lumina şi ghida în această călătorie. În special cu Papa Francisc, care ne-a încurajat să fim "artizani ai Providenţei" urmând un stil sinodal de organizare. Meşterul ştie să asambleze lucrurile şi să le facă să funcţioneze pentru a realiza ceva original, funcţional şi frumos. Aceasta este ceea ce am încercat să facem, fără teama de a căuta noi căi, chiar cu riscul de a greşi. Am intensificat dialogul cu instituţiile publice şi private şi am împărtăşit experienţe cu alte congregaţii şi mişcări. Toate acestea ne-au dat ocazia să creştem în activităţile noastre sociale şi să depindem din ce în ce mai puţin de ajutorul din partea congregaţiei noastre din Italia. Pentru a da câteva exemple, în anul 2012 erau aproximativ treizeci de copii care frecventau centrul de zi (între Răcăciuni şi Roman), iar acum sunt peste 100, cărora li se oferă şi prânzul. În plus, prin colaborarea cu alte organizaţii, am reuşit să realizăm diverse proiecte pentru a ajuta familiile şi pentru a sprijini şi educa adolescenţii şi tinerii din judeţele Bacău şi Neamţ. În domeniul vocaţional, comunitatea noastră a ajutat mulţi tineri care ulterior au devenit preoţi în Dieceza de Iaşi şi în alte congregaţii religioase. Însă, în ultimii ani, această activitate a trebuit să se schimbe profund. Centrul nostru de orientare vocaţională a devenit un cămin pentru adolescenţi, un loc unde se pot întâlni şi primi formare. L-am numit "Casa Ado". Este un centru de zi unde adolescenţii (băieţi şi fete) pot să-şi facă temele, să se joace, să primească formare pe diverse teme şi să aibă relaţii autentice cu alţi adolescenţi. Acest serviciu este disponibil după-amiaza, de luni până vineri. De asemenea, organizăm împreună cu ei şi alte activităţi educative şi culturale, cum ar fi excursii, exerciţii spirituale sau pur şi simplu ieşiri la pizza.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire din România care v-a rămas întipărită în memorie.

Viaţa merge mai departe, iar în anul 2025 am fost chemat să părăsesc România şi să merg la Roma, la comunitatea noastră care primeşte persoane cu dizabilităţi. Privind înapoi, îmi este greu să fac bilanţul; las totul în mâinile lui Dumnezeu. Ştiu doar că nu m-am menajat şi că "am devenit totul pentru toţi", că am iubit cu adevărat oamenii, locurile, cultura, mâncarea. Îmi aplic cu bucurie fraza din Scrisoarea către Diognet referitoare la creştini: "Pentru aceştia, orice ţară străină este patria lor." Da, România a devenit şi "patria mea" şi sunt mândru de aceasta. Anumite experienţe unice pe care le-am trăit, mai ales la început, rămân în inima mea. Îmi amintesc, de exemplu, o înmormântare la începutul anului 2012, la Fundu Răcăciuni. Abia sosisem, erau -20 de grade; defunctul era transportat într-un sicriu deschis, pe o căruţă trasă de o vacă, înconjurat de oameni care se rugau şi plângeau: mi se părea o altă lume, ca şi cum aş fi intrat într-un platou de filmare. Apoi, nu voi uita niciodată frumuseţea hramului, plin de culori tradiţionale şi mirosul de sarmale şi cozile nesfârşite la spovadă. Mai presus de toate, păstrez în inimă bunătatea oamenilor şi prietenia atâtor persoane, în special a preoţilor.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj pentru cititorii noştri.

Aş dori să reamintesc o imagine dragă fondatorului nostru, Sfântul Ioan Calabria. El spunea că, atunci când ascultarea ne determină să schimbăm locul, este ca şi cum am muta o lampă dintr-o cameră în alta. Important este să fim lumină, oriunde ne-am afla, şi să nu ne stingem niciodată. Aceasta încerc să fac: să fiu lumină. Cred că aceasta este misiunea fiecărui creştin: să fie lumină.