de pr. Eduard-Cristian David

"De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară" (Antoine de Saint-Exupéry). Măcar de câteva ori în viaţă, dacă nu în fiecare zi, cel chemat se întreabă la fel: "De unde sunt eu? Care este leagănul vocaţiei mele?". Maternitatea, leagănul fiecărei vocaţii este misterul pascal: crucea şi învierea lui Isus.

În fiecare an, Duminica Bunului Păstor celebrată în timpul pascal ne reaminteşte acest adevăr fundamental: vocaţia nu este, înainte de toate, o alegere, ci un răspuns la o chemare divină care izvorăşte din misterul morţii şi învierii lui Cristos. Strigarea, chemarea precedă mereu răspunsul. Iar chemarea, ni se spune, se naşte pe cruce: "Isus a strigat cu glas puternic şi a spus: «Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu». Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul" (Lc 23,46). Originea oricărei chemări se află în acest mister pascal, în care moartea devine izvor de viaţă, iar dăruirea de sine devine rodnică pentru ceilalţi.

Cuvintele Sfântul Paul din Scrisoarea a doua către Corinteni ne reamintesc această realitate: "Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru" (2Cor 4,10). În această tensiune dintre moarte şi viaţă se conturează identitatea vocaţională a creştinului şi, într-un mod specific, a preotului, a persoanei consacrate, a misionarului. Vocaţia nu este o cale de afirmare personală, ci un drum de configurare cu Cristos, care trece în mod necesar prin cruce pentru a ajunge la înviere.

Ministerul preoţesc şi viaţa de slujire a persoanei consacrate apar în această lumină ca un "vas de lut" care poartă un tezaur nepreţuit. Fragilitatea celui chemat nu anulează frumuseţea chemării, ci, dimpotrivă, o face şi mai transparentă. Tocmai în limitele şi slăbiciunile lor preotul, călugărul, misionarul devin locul în care se manifestă frumuseţea incandescentă a misterului lui Dumnezeu. Este o frumuseţe care nu impresionează prin spectaculos, ci prin fidelitatea tăcută şi constantă a unei vieţi dăruite.

Această dăruire nu este lipsită de preţ. Slujirea este întotdeauna o slujire care duce la uzură, un spaţiu în care viaţa se consumă zi de zi. Dar tocmai această consumare este expresia cea mai concretă a misterului pascal: a pierde pentru a câştiga, a dărui pentru a rodi, a muri pentru a învia. Asemenea unui cădelniţe fumegânde, viaţa preotului sau a călugărului este chemată să răspândească "buna mireasmă a lui Cristos" (2Cor 2,15), chiar şi atunci când este marcată de oboseală sau de încercări.

În acest context, fidelitatea capătă o valoare profund profetică. Într-o lume în care instabilitatea şi relativismul par să domine, a rămâne credincios unei chemări devine un semn "care va stârni împotrivire", semn escatologic. Adevărata mărturie este fidelitatea, acesta este paradoxul chemării: ceea ce pare obişnuit sau chiar depăşit în ochii lumii devine, în realitate, o mărturie puternică a evangheliei.

Un alt criteriu esenţial al autenticităţii vocaţionale este capacitatea de comuniune. Slujirea cuiva devine cu adevărat evanghelică atunci când este capabilă să se bucure de binele celuilalt, să recunoască şi să susţină darurile altora. Această deschidere este rodul unei inimi transformate de misterul pascal, eliberate de egoism şi orientate spre iubire.

Vocaţia îşi are rădăcina în uimire: uimirea de a fi chemat, de a fi ales nu pentru merite proprii, ci din iubire. Această uimire trebuie cultivată şi reînnoită constant, pentru că ea este cea care dă prospeţime şi entuziasm slujirii. Fără ea, vocaţia riscă să devină o simplă funcţie; cu ea, devine o viaţă transformată şi transformatoare.

Duminica vocaţiilor ne invită să privim vocaţia în lumina Paştelui. A răspunde chemării lui Dumnezeu înseamnă a accepta să intrăm în această logică a dăruirii totale, în care moartea şi viaţa nu se exclud, ci se îmbrăţişează. Numai astfel vocaţia devine rodnică, iar viaţa celui chemat devine un semn viu al prezenţei lui Cristos în lume.