De la pustiu la grădina învierii

de pr. Leonard Farcaş

Există momente în viaţă în care ne simţim asemenea unui pământ uscat, lipsit de rod, în care eforturile par zadarnice, iar speranţa pare îndepărtată. Trăim perioade de "pustiu" interior, în care rutina, oboseala sau încercările ne apasă şi ne fac să ne întrebăm dacă mai este posibilă înflorirea. Şi totuşi, tocmai în aceste locuri aparent sterpe se ascunde o promisiune tainică: Dumnezeu nu lasă niciun pustiu fără sens.

Postul Mare este adesea perceput ca un deşert, un loc al aridităţii unde ne simţim obosiţi. Să ne imaginăm un pământ însetat, care pare crăpat şi fără viaţă, dar acesta nu este mort, ci doar aşteaptă ploaia. Tot aşa, disciplina postului, acea linişte mai profundă şi renunţarea la zgomotul constant al notificărilor, sapă în noi şanţuri adânci prin care bucuria şi viaţa harului să poată curge în curând.

Sfânta Scriptură ne arată că cele mai mari transformări au loc în grădină, dar numai după ce am traversat pustiul. Să ne gândim la Maria Magdalena: ea merge la mormânt cu inima uscată de durere, purtând cu sine doar amărăciunea pierderii. În acel moment de maximă ariditate spirituală, ea îl întâlneşte pe Isus, dar îl confundă cu un grădinar. Această "confuzie" este plină de înţeles pentru noi. Isus este cu adevărat grădinarul care vrea să transforme deşertul din inima noastră într-o oază. El ne invită să îi permitem să cultive în noi speranţa.

Această lucrare a grădinarului o regăsim şi în momentul agoniei din Ghetsimani, o altă grădină care, iniţial, pare un loc al părăsirii şi al fricii. Acolo Isus însuşi experimentează "pustiul" sufletesc cel mai adânc, rugându-se singur în timp ce ucenicii dormeau, lăsându-l în cea mai cruntă ariditate a singurătăţii. Însă tocmai prin acea acceptare a suferinţei pământul uscat al agoniei este pregătit să devină, peste doar câteva zile, o grădină a învierii. Isus transformă locul unde părea că totul se sfârşeşte în locul unde totul începe cu adevărat, arătându-ne că nicio noapte petrecută în "pustiu" nu este irosită, dacă îi permitem să cultive în noi speranţa. Când alegem să iertăm pe cineva care ne-a rănit sau când rupem din timpul nostru pentru a fi prezent lângă un prieten care suferă, noi transformăm o bucată din pustiul lumii într-o grădină.

Această transformare o vedem clar în momentele în care Isus intervine direct în "pustiul" celor de lângă el. Când întâlneşte femeia samariteană la fântână, în plină arşiţă, Isus transformă setea ei interioară şi eşecurile repetate într-un izvor de apă vie. El nu o judecă pentru "pământul crăpat" al vieţii ei, ci îi oferă resursele pentru o grădină nouă.

Tot aşa, în momentul în care mii de oameni flămânzi se aflau într-un loc pustiu, Isus porunceşte ca toţi să se aşeze pe iarba verde. Acolo, prin generozitatea unui tânăr care a oferit puţinul său, pustiul a devenit locul unui ospăţ al abundenţei.

Toate aceste căutări prin "pustiu" ne-au condus, de fapt, spre pragul unei mari bucurii. Dacă în săptămânile de post am simţit uneori teamă, oboseală sau ne-am întâlnit cu propriile limite, să privim acum spre mormântul gol. Acea piatră rece, care părea să închidă orice speranţă, a fost dată la o parte pentru a lăsa loc luminii care nu mai apune. Isus a învins moartea pentru a ne arăta că niciun "pustiu" prin care trecem nu este fără ieşire.

Bucuria învierii este certitudinea că munca grădinarului divin a dat roade, chiar şi atunci când nu am simţit asta imediat. Cristos a înviat ca să ne înveţe că viaţa are întotdeauna ultimul cuvânt, având puterea de a transforma orice pământ crăpat într-o grădină a speranţei, unde suntem chemaţi să înflorim acolo unde suntem. Să nu aşteptăm un alt loc sau un alt timp pentru a înflori, ci să avem curajul de a înflori chiar aici, chiar acum, acolo unde Dumnezeu ne-a sădit.