Biserica este misionară (IX)

de pr. Florin-Petru Sescu

Cu mulţi ani în urmă, un preot misionar era în pragul momentului de a părăsi locul de misiune. Epuizat de oboseală şi grav bolnav, superiorii i-au cerut să părăsească misiunea şi să se întoarcă acasă în speranţa că îl vor salva.

Oamenii din misiune însă nu reuşeau să se împace cu ideea plecării sale şi îl rugau să rămână. În mintea oamenilor era înrădăcinată această teamă de a rămâne orfani şi abandonaţi în credinţă. "Rămâi cu noi!, i-au spus oamenii sărmani. Te vom îngriji noi. Vom face tot posibilul pentru a te vindeca..." Realitatea era însă că aceşti oameni trăiau în adâncul pădurii amazoniene, departe de orice oraş, departe de orice sprijin medical. Pe o rază întinsă nu exista niciun dispensar. Misionarul, la sfârşitul timpului stabilit, a trebuit să plece cu lacrimi în ochi. Ultima întrebare a oamenilor din misiune a fost aceasta: "Cine va veni în locul tău?". Întrebarea nu a primit niciun răspuns, pentru că nu a avut cine să-l înlocuiască.

Am vorbit în articolul anterior despre câteva provocări şi ispite care îi ating pe toţi cei care se pun în slujba lui Dumnezeu, atât pe cei implicaţi în activitatea misionară, cât şi pe cei implicaţi în activitatea pastorală. Am lăsat însă pentru acest articol să vorbim despre cea mai mare provocare, mereu valabilă şi actuală: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini" (Mt 9,37). Această provocare atinge întreaga Biserică, întreaga ei activitate de vestire a evangheliei, de răspândire a credinţei. Există o criză de oameni implicaţi, care ne preocupă pe toţi. Această criză atinge atât activitatea misionară, cât şi activitatea pastorală.

Cine va veni? Cine îi va ajuta pe cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu să se apropie de el? Să ne gândim. Domnul vrea ca noi să acoperim aceste locuri goale din lumea întreagă, ne vrea mai implicaţi. Ne gândim la numărul mic de preoţi, raportat la întinderea întregului pământ. Ne gândim la numărul tot mai mic de surori, raportat la numărul mare de persoane care au nevoie de prezenţa şi ajutorul lor. Ne gândim la numărul tot mai mic al laicilor şi al familiilor implicate în educarea şi formarea copiilor şi a tinerilor la credinţă. Răspunsul la întrebarea Cine va veni? este unul simplu, dar provocator: Eu.

Suntem în perioada pascală şi nu putem să nu privim la Mielul de Paşte, la Mântuitorul nostru Isus Cristos. El a părăsit patria sa, cerul, şi a venit în mijlocul nostru; a renunţat la strălucirea şi măreţia sa şi a îmbrăţişat condiţia noastră; a asimilat viaţa noastră, a vestit evanghelia pe înţelesul tuturor, folosind imaginile umane, din viaţa de zi cu zi, şi ajungând în cele din urmă să se jertfească, să moară şi să învie pentru noi, pentru ca prin el să avem viaţa veşnică, să avem mântuirea. Doxologia finală a rugăciunii euharistice din cadrul Sfintei Liturghii - "Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos" - exprimă frumos şi pe deplin modul în care noi ar trebui să înfruntăm şi să depăşim orice provocare şi ispită.

Doar "prin El, cu El şi în El" ne adresăm Tatălui Ceresc cerându-i ajutor, un suflu nou şi mai multă dorinţă de implicare. Doar prin El putem anima, cu El putem colabora, în El putem forma. Acestea sunt cele trei aspecte ale activităţii misionare: animarea, cooperarea, formarea, distincte, dar nu separate, pentru că ele se întrepătrund în realitatea activităţilor misionare. Despre ele însă vom vorbi în articolele ce urmează.

La cea mai mare provocare - "Cine va merge pentru noi?" - răspunsul nostru să fie: "Iată-mă, trimite-mă pe mine!" (Is 6,8).