de pr. Petru Ciobanu
Secolul al XVIII-lea a fost dominat, în istoria Bisericii, de figura Papei Benedict al XIV-lea, despre care marele duşman al Bisericii, Voltaire, scria: "Acest Lambertini este onoarea Romei şi părintele oraşului, / care a instruit lumea prin scrieri şi a împodobit-o prin virtuţi."
Prospero Lorenzo Lambertini s-a născut în ziua de 31 martie 1675, la Bologna, într-o familie nobilă, fiind botezat în catedrala oraşului chiar în ziua naşterii. Deprinzând primele cunoştinţe de la tutorele său şi de la paroh, în anul 1688 a fost trimis la Roma, la Colegiul Clementin. Remarcat în anul 1691 de Papa Inocenţiu al XII-lea, şi-a început cariera ecleziastică, obţinând în anul 1694 doctoratul în teologie şi în ambele drepturi - canonic şi civil -, urcând cu rapiditate treptele ierarhiei bisericeşti. Sfetnic al Papilor Clement al XI-lea, Inocenţiu al XIII-lea şi Benedict al XIII-lea, a fost hirotonit preot pe 2 iulie 1724, la vârsta de 49 de ani, iar pe 16 iulie acelaşi an a fost consacrat episcop. A fost creat cardinal pe 9 decembrie 1726, iar pe 30 aprilie 1731, Papa Clement al XII-lea l-a numit arhiepiscop de Bologna. A fost ales pontif suprem după un conclav de şase luni, pe 17 august 1740, încoronat fiind în ziua de 22 august acelaşi an. Ataşat mult de Arhidieceza de Bologna, a rămas la cârma ei chiar şi după alegerea ca papă, până pe 17 ianuarie 1754.
Ca pontif, a dat dovadă de o mare deschidere faţă de lumea laică, promovând o politică externă activă pentru restabilirea relaţiilor diplomatice chiar şi cu statele protestante, toate, spunea el, spre binele catolicilor. În Statele Pontificale, atent la bunăstarea supuşilor, a dat un nou având agriculturii şi comerţului şi a micşorat impozitele, refăcând, cu toate acestea, finanţele statului. Pe plan bisericesc, a reformat procesul prin care cineva era recunoscut sfânt, le-a impus episcopilor obligaţia de a sta în diecezele lor, a încurajat activitatea misionară şi a promovat cultul liturgic, simplificându-l pentru a-l face mai accesibil poporului, şi a deschis şi închis Jubileul anului 1750. Benedict al XIV-lea a fost primul papă care, pentru a ţine legătura cu lumea catolică, a început să scrie enciclice. Om cult, a fost şi un mare promotor al artelor, al literaturii şi al ştiinţelor.
Benedict al XIV-lea este cel care i-a beatificat pe Camil de Lellis (pe care l-a şi canonizat), Ieronim Emiliani, Iosif Calasanz, Ioana Francisca de Chantal şi Iosif de Copertino. La 11 octombrie 1743, a aprobat cererea cardinalului Sigismund Kolloch, arhiepiscop de Viena, şi a lui Francesco Retz, generalul Societăţii lui Isus, de a fi trimişi în Moldova doi iezuiţi care "să poată parcurge acele regiuni, catehizând, administrând sacramentele şi exercitând orice altă funcţie proprie misionarilor", pentru ca astfel "să se poată spera la un seceriş mai bogat". Mai mult, papa dorea ca misiunea iezuiţilor "să se efectueze şi din când în când", adică să aibă, cel puţin pentru moment, un caracter provizoriu. Situaţia Misiunii din Moldova Benedict al XIV-lea a avut posibilitatea să o afle personal graţie relatării din anul 1744 a misionarului Francesco Manzi. În anul 1752, papa a aprobat cererea episcopului de Bacău, Raymond Jezierski, de a-şi stabili reşedinţa la Sniatyn, în Polonia.
Benedict al XIV-lea a trecut la cele veşnice la 3 mai 1758, la vârsta de 83 de ani, după un pontificat de 17 ani şi 259 de zile. Ultimele sale cuvinte au fost: "Vă las în mâinile lui Dumnezeu!", adăugând apoi, după cum se spune: "Aşa trece gloria lumii. De acum cad în tăcere şi uitare, singurul loc care îmi revine." Este înmormântat în Bazilica "Sfântul Petru", într-un impozant monument funerar, operă a lui Pietro Bracci.
