de Vlad Ropotică
Soarele apune peste cupola de aur a Domului Stâncii, iar Ierusalimul îşi dezvăluie înaintea pelerinului care coboară pantele Muntelui Măslinilor chipul tulburător. Lumina ascunde şi dezvăluie deopotrivă cetatea lui David. Culorile se estompează şi cerul azuriu devine auriu şi încărcat. Yerushalaim shel Zahav - Ierusalim de aur. Această expresie, făcută celebră de o melodie din anii 1960, vorbeşte despre o încărcătură aparte, despre valoare, sacralitate şi frumuseţe, toate aparţinând acestui oraş fără egal.
Pentru a accentua această expresie "de aur", în prim-planul imaginii tronează acum cupola uriaşă şi aurie a Domului Stâncii, o clădire islamică din perioada califatului omeiad. Nu este o moschee, dar totuşi ascunde unul dintre locurile cele mai sfinte ale musulmanilor, stânca de pe care se spune că s-ar fi ridicat la cer profetul Mahomed în timpul viziunii de noapte. Însă cu mai bine de şase veacuri înainte de construirea acestei clădiri, aici era cea mai sfântă parte a Templului ebraic: Sfânta Sfintelor. Tradiţia şi legendele se împletesc aici: punctul din care a început creaţia, locul jertfei neconsumate a lui Isaac sau locul în care a fost aşezat chivotul alianţei.
După distrugerea romană, locul a căzut în abandonare până la omeiazi. Cruciaţii au identificat corect locul drept spaţiul Templului, dar au crezut în mod eronat că domul este totuna cu edificiul construit de regele Solomon, aşa că i-au pus o cruce în vârf şi i-au spus Templum Domini. Această eroare a protejat spaţiul de distrugere, dar ignoranţa tot ignoranţă rămâne.
Această orbire însă nu este nouă. Frumuseţea, gloria şi strălucirea pietrelor şi a aurului sunt capabile adesea să ne distragă atenţia de la ceea ce e important cu adevărat. După Duminica Floriilor, moment în care Isus intră în Ierusalim, evangheliile povestesc despre o zi în care ucenicii lui au încercat să-l impresioneze, arătându-i clădirile Templului. Imaginea era cu siguranţă instagramabilă: pietre uriaşe, marmură, aur şi mult bun gust, investiţia de decenii a lui Irod cel Mare. Talmudul spune că "dacă lumii i-au fost dăruite zece măsuri de frumuseţe, nouă măsuri i-au fost date Ierusalimului".
Avertismentul lui Isus este dur: "Nu va rămâne piatră peste piatră." (Mt 24,2) Cum ar fi posibil aşa ceva? Acest loc atât de frumos şi sfânt? Nu spuneau psalmii că "Muntele său cel sfânt este cea mai frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ"? (Ps 48,3). Se pare că Isus este contradictoriu. Nu recunoscuse chiar el că Ierusalimul este cetatea Marelui Rege, când îi învăţase să nu jure pe cetate? Atunci de ce distrugere?
Verdictul necruţător are în spate o atitudine pe care şi noi o putem experimenta adesea: lipsa de interes pentru ceea ce contează cu adevărat. Dacă Sfântul Matei pune condamnarea Ierusalimului în discuţiile lui Isus cu autorităţile ("De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-ai voit!", Mt 23,37), Sfântul Luca aşază scena chiar în orele glorioase ale Floriilor: "Când s-a apropiat, văzând cetatea, Isus a plâns pentru ea." Chiar şi pe drumul crucii, Isus nu uită de soarta cetăţii, adresându-se femeilor care îl plângeau: "Fiice ale Ierusalímului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!" (Mt 27,26).
Isus îi provoacă pe contemporanii săi, dar şi pe noi: Lăsaţi-vă găsiţi de Dumnezeu şi nu îi întoarceţi spatele în indiferenţă! Nu vă bazaţi pe glorie şi frumuseţea clipei! Nu vă centraţi pe ceea ce aveţi! Adevărata lumină, adevărata frumuseţe şi valoare nu sunt aici. Aşa cum astăzi, comoara cea mai de preţ a Ierusalimului nu este cupola de aur, ci a doua cupolă, cenuşie şi nespectaculoasă, dar glorioasă pentru că sub arcele ei stă un mormânt, un mormânt gol, mormântul lui Isus.
