de pr. Florin-Petru Sescu
Luna septembrie, marcată de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci - rememorarea jertfei mântuitoare a lui Cristos - se încheie cu un eveniment deosebit: Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului, zi în care toţi credincioşii sunt invitaţi să devină tot mai conştienţi de suferinţele atâtor oameni afectaţi de fenomenul migraţiei. Biserica Universală este invitată în această zi să recunoască fiecărui migrant şi refugiat demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, rugându-se pentru aceştia.
În mesajul pentru această zi, Papa Leon al XIV-lea face o radiografie a contextului mondial, vorbind despre o "lume întunecată de război şi nedreptate", o lume marcată "din păcate de războaie, violenţe, nedreptăţi şi fenomene meteorologice extreme". Această lume obligă "milioane de persoane să-şi părăsească ţările de origine pentru a căuta refugiu". În acest context plin de preocupări, aş spune că Sfântul Părinte lansează o provocare: Ce fel de Biserică suntem? Care este raportul nostru cu Dumnezeu? Care este raportul nostru cu fraţii care ne însoţesc pe drum?
Există două opţiuni la această provocare. Suntem o Biserică "a lumii", adică interesată cu precădere de cele pământeşti, orientând discursul şi alegerile noastre doar spre orizontul interesului particular, individual, restrâns; sau suntem o Biserică "în lume", adică interesată de tot ceea ce este veşnic, desăvârşit şi sfânt. Cea de-a doua opţiune ne lărgeşte orizontul, conştientizăm că toţi suntem peregrini spre patria veşnică, împărăţia lui Dumnezeu. În acest orizont lărgit de toţi oamenii, fără deosebire, sunt copiii lui Dumnezeu, toţi au aceeaşi demnitate. Această Biserică "în lume" se recunoaşte drept peregrină pe acest pământ, călăuzindu-şi paşii după învăţătura şi voinţa lui Cristos.
În acest pelerinaj este inevitabil ca oamenii să nu se simtă provocaţi de pericole şi ameninţări, cu atât mai mult cu cât astăzi creşte numărul "teoriilor de devastări globale şi de scenarii terifiante". În faţa acestor provocări creştinul trebuie să răspundă cu o mai mare dorinţă de "a spera într-un viitor de demnitate şi de pace pentru toate fiinţele umane". Acest viitor plin de speranţă l-a inaugurat Isus Cristos (cf. Mc 1,15 şi Lc 17,21) şi este "o parte esenţială a planului lui Dumnezeu" - ne spune Papa Leon al XIV-lea în mesajul său. Tot el ne spune mai departe că această căutare a fericirii, ce poate fi găsită în altă parte, "este cu siguranţă una dintre principalele motivaţii ale mobilităţii umane", deoarece virtutea speranţei răspunde la aspiraţia către fericire pe care Dumnezeu a pus-o în inima fiecărui om; ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor (CBC, art. 1818).
Sfântul Părinte ne spune că există o legătură puternică între migraţie şi speranţă, deoarece "migranţii, refugiaţii şi persoanele strămutate sunt martorii privilegiaţi ai speranţei trăite în viaţa de zi cu zi, prin încrederea lor în Dumnezeu şi prin suportarea adversităţilor în vederea unui viitor în care se întrezăresc apropierea fericirii, a dezvoltării umane integrale". Perseverenţa şi curajul lor este o "mărturie eroică a unei credinţe care vede dincolo de ceea ce pot vedea ochii noştri", deoarece din această credinţă îşi trag mulţi puterea de "a înfrunta moartea" pe drumurile pline de primejdii ale migraţiei. Asemenea poporului lui Israel, şi aceştia rătăcesc în deşert, înfruntând orice pericol, încrezători în protecţia Domnului (cf. Ps 91,3-6).
Migranţii şi refugiaţii, ne spune Papa Leon al XIV-lea, pot deveni "misionari ai speranţei" în ţările care îi primesc. Comunităţile de români din diaspora pot fi o mărturie în acest sens, pentru că acele comunităţi - din Italia, Spania, Franţa, Anglia, Germania etc. - care i-au primit, au simţit un val de entuziasm şi vitalitate în trăirea credinţei.
O Biserică "în lume" sau "a lumii"? Răspunsul este dat de fapte. Să ne ajute Dumnezeu să nu cădem "în ispita sedentarizării"!
