de pr. Cătălin Farcaş
Deşi aceste cuvinte ale Psalmului 100 nu vorbesc în mod direct despre vocaţie, aş dori totuşi să le scot din contextul lor original şi să le consider un îndemn mai mult decât potrivit pentru oricine este chemat să-l slujească pe Dumnezeu printr-o vocaţie specială.
Psalmul din care sunt luate aceste cuvinte este mai mult un imn liturgic, folosit de pelerinii care voiau să meargă la Ierusalim şi care se prezentau la Templu pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu. Acest context liturgic al psalmului îmi permite să abordez mai mult conceptul de vocaţie în dimensiunea sa spirituală. Ştim că Dumnezeu cheamă la sfinţenie, iar aceasta este vocaţia universală, este adresată tuturor fiilor şi fiicelor sale. Mai apoi, el ne cheamă să împlinim acest drum într-un mod particular, specific fiecăruia: pentru unii este viaţa de familie, pentru alţii este viaţa consacrată, pentru alţii este Preoţia. Vocaţia poate îmbrăca diferite forme, căci şi noi, ca oameni, suntem diferiţi şi unici. Ceea ce trebuie să caracterizeze fiecare formă a vocaţiei (în lumina titlului ales mai sus) este bucuria: să-l slujeşti pe Domnul cu bucurie, să urmezi drumul vieţii tale cu bucurie, să trăieşti relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii cu bucurie. Un îndemn frumos, un ideal atrăgător şi fascinant; atât de atrăgător că te face să te întrebi: Este posibil?
Ei bine, da! Este posibil, deoarece Dumnezeu nu ne-ar fi cerut ceva ce nu putem face; aşa că ne cere să ne trăim vocaţia cu bucurie. Este posibil, deoarece în istoria Bisericii avem atâtea şi atâtea exemple de oameni care au trăit cu bucurie viaţa lor de familie sau de slujire consacrată. Unii dintre ei au fost declaraţi sfinţi; însă marea lor majoritate şi-au trăit sfinţenia în simplitatea unei vieţi oferite pentru celălalt (fie că vorbim despre un soţ sau o soţie, fie că vorbim despre o comunitate sau despre Biserică). Au putut să o facă ei, o putem face şi noi! Niciuna dintre acestea nu anulează momentele de cumpănă, de nesiguranţă, de neîncredere, uneori de angoasă, pe care le trăim cu toţii. Acestea vin şi provoacă confuzie şi ne îndepărtează de sursa adevăratei noastre bucurii, şi anume Dumnezeu. Bucuria trăirii vocaţiei trebuie să vină din credinţă, din deschiderea noastră către harul divin, din comuniunea noastră constantă cu Dumnezeu. Fără acestea nu putem vorbi, în primul rând, despre vocaţie, iar despre bucurie nici nu mai zic; fără credinţă, ea rămâne ceva fragil, de scurtă durată, oscilantă şi nesigură.
A-l sluji pe Domnul cu bucurie trebuie să vină din credinţa puternică a celui chemat. Fără ea este imposibil şi chiar ciudat să pui în aceeaşi propoziţie "a sluji" şi "cu bucurie", căci în societatea de astăzi bucuria este rezervată celor slujiţi, nu celor care slujesc; celor care se fac mari şi strălucitori în ochii oamenilor, şi nu celor care se fac mici în ochii oamenilor, dar strălucitori în ochii lui Dumnezeu. Apoi, este credinţa cea care te ajută să depăşeşti momentele dificile ale vieţii şi să le transformi în tot atâtea momente de întărire interioară, de împuternicire a relaţiei tale cu Dumnezeu şi cu oamenii, de recentrare a vieţii tale în jurul aceluia care ne-a oferit cel mai bun exemplu de slujire şi de împlinire a vocaţiei: Isus Cristos.
În lumina credinţei, cuvintele psalmistului capătă o conotaţie mult mai puternică: "Slujiţi Domnului cu bucurie", nu doar pentru că este posibil, ci mai ales pentru că este absolut necesar. Iar dacă simţi că bucuria ta scade sau slăbeşte, întoarce-te la izvorul credinţei tale, la adevăratul model al vocaţiei tale: Cristos!
