Ecoul tăcerii

de pr. Felix Roca

În următoarele numere ale publicaţiei noastre, care au mai rămas din acest an, ne dorim să descoperim cum ne putem "încărca" viaţa cu mai multă speranţă. Drumul va fi următorul: tăcerea, limitele şi lumina.

Disponibilitatea de a face linişte în propria viaţă ne ajută să descoperim lucrurile esenţiale şi sensul vieţii noastre. Experienţa limitelor de care este caracterizată existenţa noastră nu ar trebui să ne deprime, ci să ne convingă mai mult că "speranţa nu dezamăgeşte". Astfel, descoperim adevărata lumină, umblăm în lumină, până vom ajunge la lumina deplină, împlinirea speranţei noastre.

Curajul tăcerii

Căşti în urechi sau chiar pe urechi, muzică ascultată la volum insuportabil (pentru unii), telefoane mobile care sună încontinuu, oameni care strigă sau chiar răcnesc, claxoane de maşini, sunetul traficului infernal etc. Ca să nu mai vorbim de fluviile de cuvinte care rănesc, care sunt încărcate de vulgaritate sau care, în cel mai fericit caz, etalează banalitatea şi ridicolul. Trăim într-un context în care pare să domine zgomotul, agitaţia, frenezia. Pentru a putea "arunca" ancora speranţei în cer, aşa cum spuneam în numărul trecut, este nevoie să regăsim exerciţiul tăcerii, al contemplaţiei, al reflecţiei asupra adevăratelor valori, al căutării sensului propriei vieţi. Par cuvinte foarte mari şi filozofice, dar înseamnă, de fapt, că, atâta timp cât suntem "zăpăciţi" de tot felul de zgomote şi înstrăinaţi de noi înşine, nu vom putea descoperi acel gust al vieţii pe care ni-l oferă speranţa.

Într-un context precum cel descris mai sus, îndemnul de a căuta intervale de tăcere, reflecţie, rugăciune pare să fie o glumă foarte reuşită. De fapt, nicio decizie serioasă în legătură cu propria viaţă nu se poate lua fără o "evadare" din haosul zilnic şi o "cufundare" în tăcerea inimii. "În tăcere este înscrisă o minunată putere de observaţie, de clarificare, de concentrare asupra lucrurilor esenţiale", spunea Dietrich Bonhoeffer, pastor luteran. Tocmai speranţa este aceea care ne îndreaptă spre lucrurile esenţiale ale vieţii, iar curajul tăcerii este primul pas.

Gramatica tăcerii

În faţa planului măreţ al lui Dumnezeu, Fecioara Maria nu se lasă stăpânită de agitaţie sau de amăgire, ci caută sensul cel mai profund al vieţii care îi este dăruită şi al misiunii sale. Este plină de speranţă atât în momentul bunei-vestiri, cât şi la picioarele crucii. De unde a primit atâta forţă? Evanghelistul Luca evidenţiază că în agitaţia de la naşterea lui Isus, printre păstori, îngeri, magi etc., "Maria păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei". Iată forţa tăcerii care devine contemplaţie, încredere, recunoştinţă, rugăciune şi statornicie! Astfel, într-un anumit mod, speranţa este ecoul tăcerii.

Inima împăcată

Curajul de a căuta tăcerea şi de a intra în adâncul sufletului duce spre comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune. Nu există rugăciune adevărată fără reculegere, adică fără efortul de a ne aduna interior şi apoi a ne aşeza cu întreaga viaţă în faţa lui Dumnezeu. Speranţa este înflăcărată atunci când stăm cu Dumnezeu în rugăciune şi dobândim pacea interioară. "Rodul tăcerii este rugăciunea; rodul rugăciunii este credinţa; rodul credinţei este iubirea; rodul iubirii este slujirea; rodul slujirii este pacea", spunea Maica Tereza de Calcutta. Le-a numit "cinci boabe de orez", dar, de fapt, sunt stele care ar trebui să se aprindă pe cerul vieţii oricărui creştin.