Prelucrare de pr. Felician Tiba
De multe ori mă uitam cu jind la ministranţii care erau la altar. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu, dar mi-era ruşine să merg să-i cer părintelui să mă primească printre ei.
Totuşi, într-o zi mi-am făcut curaj şi i-am făcut cunoscut mamei că aş vrea să fiu ministrant. Ea m-a luat deoparte, m-a privit cu multă iubire şi blândeţe şi mi-a spus: "Ca să fii ministrant, trebuie să fii foarte cuminte! O să reuşeşti tu să fii cuminte? Ca să fii ministrant, trebuie să fii foarte atent la ceea ce trebuie făcut acolo la altar. O să poţi tu să fii atent? Ca să fii ministrant, nu e exclus ca într-o zi Dumnezeu să te cheme să fii preot. O să fii tu în stare să răspunzi acestei chemări?".
Da, mamă, i-am răspuns eu, fără să clipesc! De altfel, nici nu am înţeles ce vrea să-mi spună prin ceea ce trebuia făcut la altar şi mai ales prin chemarea la Preoţie. Am zis că ştiu tot ceea ce presupune a fi ministrant în ideea că oricum ministranţii existenţi deja o să-mi arate, iar acolo unde nici ei nu ştiu, o să ne explice părintele.
Aşa am făcut pasul către un loc la altar. Părintele s-a bucurat să mai aibă un ministrant în plus, iar eu m-am angajat să fiu prezent şi să fiu atent la Liturghie şi la tot ceea ce trebuia făcut.
Au urmat misiuni încredinţate, uneori eşecuri, alteori bucurii. Una peste alta, chiar îmi plăcea. Eram ministrant, eram îmbrăcat frumos, aveam un loc special în biserică şi aceasta îmi plăcea şi mai mult. Îmi lipsea totuşi ceva... Voiam mai mult, iar acest "mai mult" nu a mai depins de părintele paroh şi nici de mama mea, ci chiar de mine! Iar acum sunt seminarist... (Mihai)
