Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Când nu aveam copii, eram maestru în arta de a-i educa pe ai altora. Ştiam tot ce trebuia făcut şi sufeream când părinţii vreunui copil nu luau atitudine atunci când era nevoie, nu-şi corectau copilul sau nu acceptau vreo observaţie din partea cuiva. Era evident că greşeau, uneori chiar sfidător, iar părinţii, aparent insensibili, nu luau nicio măsură.
Sufeream enorm! Nu era de acceptat aşa ceva! Fie pe stradă, fie în biserică sau în casa altora, copilul putea "să facă" tot ce voia. Ce corecţie, ce atenţionare! "Lasă-l, că e doar un copil!", o expresie pe care am detestat-o mult timp.
A venit însă momentul să avem şi noi copii. Împreună cu soţia avem trei copii, oarecum unul după altul, gândit astfel tocmai pentru a se susţine între ei şi, în acelaşi timp, să fie un ajutor şi pentru noi. Doar că, să vedeţi măiestria noastră în arta de a-i educa...
Mi-am dat seama că noi, bărbaţii, avem un mod diferit de a înţelege educaţia. Femeile sunt altfel, sunt mai permisive, mai tolerante, mai acceptabile, în timp ce noi suntem matematici. La noi nu există toleranţă! Un lucru spus trebuie făcut, iar când am luat o decizie, ea trebuie respectată.
De câte ori am intrat în conflict cu soţia pentru că vedeam diferit anumite situaţii! Ea era îngăduitoare, eu eram, cel puţin din perspectiva copiilor, "omul dur". Ea era de acord, eu nu eram. Ea era cea bună, eu eram cel rău. "Mama ne lasă, tata nici nu vrea să audă..." Curând, copiii au început să se îndepărteze de mine, tratându-mă cu răceală. Şi sufeream atât de mult!
Începusem să nu o mai văd cu ochi buni nici pe soţie. Mi se părea că face intenţionat diferenţă între noi, tocmai pentru a da bine în ochii copiilor. Mi se părea că mă umileşte, că îi încurajează să nu mă asculte, iar dacă luam o decizie împotriva deciziei ei, de faţă cu ei îmi spunea că nu e bine. Iar eu sufeream...
Începusem să mă interesez şi descoperisem că, într-adevăr, femeia vede altfel relaţia cu proprii copii. Deoarece ea îl ţine pe copil în propriul sân timp de nouă luni, se creează cu acesta o legătură mult mai profundă. Deşi copilul aparţine ambilor soţi, în realitate el este mai legat de mamă, iar mama vede în mod diferit şi educaţia lui.
Prin urmare, cei care trebuiau să se schimbe nu erau copiii, ci trebuia să fiu eu! Eu eram acela care nu înţelegeam de ce soţia e atât de tolerantă cu ei. Vedeam că nu e bine, că într-un anumit moment trebuia acţionat rapid şi de multe ori dur, dar nu înţelegeam de ce soţia rămânea impasibilă. Iar copilul, "pentru că putea", făcea doar ceea ce voia.
În realitate, nici pe departe nu era vorba de a face ceea ce voiau, eu eram cel care vedea astfel problema. Ei făceau doar ceea ce, din perspectiva soţiei, trebuia făcut. Ea era cu ei mai toată ziua, în timp ce eu eram la serviciu. Ea îi cunoştea mai bine şi avea pentru fiecare o anumită modalitate de a-l trata. În timp ce cu unul era mai îngăduitoare, cu un altul era de-a dreptul dură, ceea ce pe mine mă irita. Ori eşti cu toţi la fel, ori nu! Ea însă, fiind diferită de mine, vedea lucrurile altfel, le vedea aşa cum trebuiau să fie.
Treptat am înţeles că, dacă vreau să-mi iubesc copiii, mai mult decât pe ei, trebuia să le iubesc mama. Pe ea trebuia să o înţeleg mai mult decât pe ei. Dacă voiam să vorbesc cu ei, trebuia să ştiu să vorbesc mai întâi cu ea. Doar trebuia să înţeleg că fiecare dintre noi are un rol şi că acest rol este diferit de al celuilalt. Ea era mai tot timpul cu ei, eu eram doar seara şi în weekend. Prin urmare, că voiam, că nu voiam, trebuia să-i recunosc rolul special pe care îl ocupa în viaţa lor şi să nu mai intervin "peste ea", chiar dacă o decizie sau alta nu-mi era pe plac. Mi-am dat seama că ştia ce face şi o făcea bine. (Florin)
