Biserica este misionară (V)

de pr. Florin-Petru Sescu

Continuăm seria articolelor în care aş dori să descoperim împreună răspunsul la două întrebări fundamentale: De ce este Biserica misionară? şi Cum poate fi ea misionară?

În anul 1946, în China erau încă mulţi misionari şi creştinii puteau să-şi manifeste încă liber propria credinţă. China însă era în război. Mao-Tze-Tung cu Armata Roşie Chineză lupta împotriva naţionaliştilor lui Ciang-Kai-Shek. În aceeaşi perioadă, la şcoala din Cheng-Chow, condusă de pr. Vincenzo, era şi un adolescent de 15 ani, pe numele său Ly-sey-yu. Acesta i-a cerut permisiunea pr. Vincenzo să-şi viziteze familia aflată în zona de conflict. După câteva zile a ajuns la Cheng-Chow un tren plin cu răniţi. Când pr. Vincenzo a mers în grabă să dea o mână de ajutor, printre răniţi l-a găsit şi pe tânărul adolescent care era plin de bandaje. L-a strigat, s-a apropiat de el, iar acesta i-a spus repede: "Părinte, spală-mă!". Ly-sey-yu dorea să fie spălat, adică botezat. Părintele a adus puţină apă şi l-a întrebat: "Ce nume îţi alegi?" Tânărul a spus: "Vincenzo, ca tine." Părintele l-a botezat şi a văzut un zâmbet frumos şi radiant pe faţa unui adolescent copleşit de suferinţă. A doua zi a venit cineva la misiune şi i-a spus: "Părinte Vincenzo, Ly-seu-yu a murit. Dar era fericit. Nu am mai văzut pe nimeni să moară aşa. Înainte de a muri mi-a dat acest săculeţ." Părintele a deschis săculeţul şi în interior era un rozariu tocit pe care i-l dăduse lui Ly-sey-yu la începutul anului şcolar. Acest adolescent purta rozariul şi se ruga, chiar dacă nu era încă botezat.

În articolul din luna august am adresat această întrebare: Cine este responsabil pentru sufletele care se pierd? Să privim această responsabilitate şi din altă perspectivă: Cine sunt cei care merită răsplata lui Dumnezeu pentru că au salvat sufletele semenilor?

Conciliul Vatican II ne învaţă că Biserica întreagă este misionară şi opera evanghelizării este o îndatorire fundamentală a poporului lui Dumnezeu (cf Ad gentes, 35). Dacă este responsabilitatea noastră de a mântui suflete, atunci ni se aplică şi nouă cuvintele lui Isus care spune: "Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când va veni, îl va găsi făcând astfel!" (Lc 12,43). Dar cum ne putem noi achita de această îndatorire misionară?

Aminteam în articolul anterior - "Biserica este misionară (IV)" - că activitatea misionară trebuie să fie structurată şi organizată, fiecare membru al ei având un rol şi o implicare specifică. Aş vrea să vorbesc pe scurt despre responsabilitatea preoţilor şi a persoanelor consacrate, urmând ca despre laici să vorbim într-un alt articol.

"Preoţii îl reprezintă pe Cristos şi sunt colaboratorii episcopilor în întreita funcţie sacră care se referă, din natura sa, la misiunea Bisericii" (Lumen gentium, 28). Ei ştiu că viaţa lor este consacrată în slujba misiunilor, deoarece ţelul lor este acela de a-i aduce pe toţi la comuniunea cu Cristos, prin Euharistie. Această conştiinţă îi face să înţeleagă că Trupul lui Cristos nu a ajuns la plinătate şi de aceea e necesar să insufle credincioşilor zel pentru evanghelizarea lumii. Preoţii, prin predică şi cateheză, conving familiile de necesitatea de a cultiva vocaţii misionare şi încurajează fervoarea misionară printre tineri. Tot ei îi învaţă pe credincioşi "să se roage pentru misiuni" şi să susţină, cu pomana lor, activitatea misionară, "făcându-se cerşetori pentru Cristos şi pentru mântuirea sufletelor" (cf. AG 39).

Institutelor de viaţă consacrată, active şi contemplative, Conciliul Vatican II le recunoaşte meritele şi efortul desfăşurat pe tot parcursul istoriei. Ele au un rol important în convertirea sufletelor, atât prin activităţile pe care le desfăşoară, conform cu spiritul fondatorului, dar mai ales prin "rugăciunile şi faptele lor de pocăinţă". Ele dau "o mărturie luminoasă în faţa necreştinilor despre măreţia şi iubirea lui Dumnezeu" (cf. AG 40).