Limitele care vindecă

de pr. Felix Roca

Am văzut în numărul trecut că speranţa este aceea care ne îndreaptă spre lucrurile esenţiale ale vieţii, iar curajul tăcerii este primul pas.

Experienţa limitelor de care este caracterizată existenţa noastră nu ar trebui să ne deprime, ci să ne convingă mai mult că "speranţa nu dezamăgeşte". Speranţa ne spune că limitele se pot transforma din ziduri în porţi, din obstacole în oportunităţi, din încercări în binecuvântări.

Dumnezeu în tinda casei noastre

Nu poate să nu ne impresioneze faptul că Dumnezeu, cel care a creat universul, plin de glorie şi putere, a ales să se facă om şi să fie constrâns de limitele specifice. "Dumnezeu ar fi putut obliga oamenii să asculte, aşa cum o fac stelele. În schimb, el s-a făcut om şi şi-a lăsat atotputernicia în tinda caselor oamenilor. Atotputernicul, care susţine cosmosul, umblă ca un cerşetor prin mulţimea sufletelor omeneşti, cerşind să poată împărţi bogăţiile tainice ale fiinţei sale", scria scriitoarea norvegiană Sigrid Undset, câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură şi convertită la catolicism. Faptul că Dumnezeu nu s-a sfiit să se lase "condiţionat" de limita naturii umane este dovada că limitele, fragilităţile, vulnerabilităţile nu sunt lipsite de valoare şi de putere de răscumpărare.

Orizontul dincolo de tufiş

Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai mari poeţi italieni, în poezia "Infinitul" se întreba: Cum poate un obstacol să devină o deschidere? Cum poate ceea ce limitează să devină infinit? Cum poate o barieră să deschidă privirea spre Dumnezeu? Poetul descoperă răspunsurile stând în reculegere în faţa unui gard viu. Acel gard îi împiedica vederea dincolo, dar nu era un zid care înăbuşă, ci un prag, locul unde realul se deschide către posibil.

Fiecare dintre noi are propriile "garduri vii": teama de viitor care ne paralizează, dependenţele care ne condiţionează, rănile care ne definesc, eşecurile care ne izolează, crizele care ne limitează, bolile care ne încetinesc etc. Speranţa este aceea care ne asigură că obstacolele se pot transforma din ziduri în porţi, din bariere în praguri.

Limitele care vindecă

Dacă numai Dumnezeu este caracterizat de perfecţiune, atunci înseamnă că limitele noastre, trăite cu credinţă, nu ne îndepărtează de el, ci dimpotrivă: "Văd că tot ce-i desăvârşit are margini, poruncile tale însă sunt nemărginite" (Ps 119,96). Astfel, limitele chiar ne pot vindeca: un eşec şcolar poate deschide căi educaţionale neaşteptate, drama bullying-ului poate duce la o mai mare valorizare a propriei vieţi, o boală ne poate readuce la esenţial, o criză relaţională poate reechilibra viaţa noastră afectivă. Toate acestea sunt invitaţii ale lui Dumnezeu la o schimbare de ritm, pentru a merge mai departe, dincolo de noi înşine, întorcând cu determinare spatele disperării, resemnării, apatiei.

Cel mai preţios dar pentru cel care a trecut prin noaptea limitei este capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, de a recunoaşte o licărire acolo unde alţii văd doar umbre. Cel care a trecut prin întuneric ştie să aprecieze chiar şi cea mai mică scânteie de lumină. Lui Cristos, care a trecut prin moarte pentru a ajunge la înviere, îi putem spune: "Tu ai schimbat geamătul meu în dans, mi-ai sfâşiat haina de pocăinţă şi m-ai încins cu bucurie" (Ps 30,12).