Biserica este misionară
de pr. Florin-Petru Sescu
Pe parcursul a patru articole aş dori să descoperim împreună răspunsul la două întrebări fundamentale: De ce este Biserica misionară? şi Cum poate fi ea misionară?
O întâmplare din viaţa Sfintei Tereza de Calcutta spune că într-o zi, în timp ce ridica un muribund de pe un trotuar din Calcutta, a fost chemată pentru o altă problemă urgentă. A privit în jur, a oprit un trecător şi l-a rugat să o înlocuiască. "Dar nu ştiu ce să fac, nu am mai făcut asta niciodată - a replicat samariteanul improvizat. Nu ştiu nici măcar de unde să încep..." Maica Tereza, care alerga deja spre celălalt nevoiaş, i-a strigat: "Iubeşte-l!".
Aş spune că răspunsul nostru la cele două întrebări adresate la începutul acestui articol porneşte tocmai de la iubire. Conform revelaţiei ebraice şi creştine, la originea creaţiei a stat iubirea lui Dumnezeu. Cartea Înţelepciunii ne spune: "Tu [Doamne] iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână [să existe ceva], dacă tu nu ai vrea?" (Înţ 11,24-25a). Am putea deduce că, ori de câte ori ne apropiem de oameni în mod personal sau chiar universal, chiar şi atunci când ne raportăm la creaţie, o facem conştienţi fiind că toate sunt create şi ocrotite de iubirea lui Dumnezeu. O astfel de conştientizare ne determină să fim mai atenţi atât la manifestările de iubire ale lui Dumnezeu, cât şi la modul în care noi îi manifestăm iubirea în raport cu oamenii şi cu creaţia.
Manifestarea supremă a acestei iubiri a lui Dumnezeu faţă de oameni şi faţă de lume este Isus Cristos: "Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut [...] ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Aceste versete pot fi considerate imaginea perfectă sau icoana desăvârşită a misiunii. Este o imagine trinitară, pentru că în acest gest de dăruire îl putem vedea pe Tatăl care iubeşte lumea - cosmosul, armonia lucrurilor; îl vedem pe Fiul său care este trimis şi chiar dăruit lumii, pentru ca aceasta să fie mântuită prin el, în ciuda refuzului lumii care l-a condamnat la moarte; îl întâlnim pe Duhul Sfânt, care prin moartea şi învierea lui Isus mântuieşte lumea, adică o reuneşte cu Tatăl prin revărsarea sa.
Moartea pe cruce a lui Isus, gestul suprem al iubirii lui Dumnezeu faţă de om, este însoţită de un dar, cel al Duhului Sfânt: "Plecându-şi capul, şi-a dat duhul" (In 19,30). Mai departe, textul evanghelic ne spune că "în seara aceleiaşi zile" (In 20,19), chiar ziua învierii, Isus îl dăruieşte în mod explicit pe Duhul Sfânt: "Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi." Şi spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt!»" (In 20,21-22). Manifestarea supremă a iubirii este însoţită de încredinţarea unui mandat, acela de a împărtăşi tuturor iubirea lui Dumnezeu, a face tot ceea ce a făcut Isus Cristos. Cel botezat, care prin apă şi Duh Sfânt a murit şi a înviat împreună cu Cristos, devine la rândul său manifestare vie a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume.
Mandatul misionar şi oferirea Duhului Sfânt sunt strâns legate între ele.
De ce este Biserica misionară? Pentru că îşi asumă acelaşi mandat a lui Isus Cristos, acela de a iubi lumea; asumarea unei iubiri care se jertfeşte, care iartă, care slujeşte. Chiar şi atunci când nu ştim cu ce să începem, iubirea ne va da mereu răspunsul adecvat.
