Interviu cu PS Cornel Damian, realizat de pr. Claudiu Bulai

Păstrăm şi în acest număr al revistei linia ierarhilor şi vă propun să-l descoperim pe sărbătoritul lunii mai. Este de 22 de ani episcop, anul viitor va împlini 40 de ani de preoţie, iar la 8 mai anul acesta împlineşte 65 de ani de viaţă. Are multe de povestit şi de transmis, de aceea vă invit în acest număr al revistei la un dialog cu PS Cornel Damian, episcop auxiliar de Bucureşti.

- La 65 de ani de viaţă, pentru ce-i mulţumiţi cel mai mult Domnului?

Mă bucur că, prin intermediul revistei Diecezei de Iaşi, Lumina creştinului, mă pot adresa cititorilor acestei publicaţii de suflet, care cu siguranţă ajunge în casele multor credincioşi şi oameni de bunăvoinţă. La 65 de ani de viaţă, vreau înainte de toate să-i mulţumesc Domnului pentru darul vieţii, conştient fiind că Dumnezeu a fost acela care m-a chemat la existenţă şi că fiecare clipă din această perioadă, care nu este foarte scurtă, este darul lui. Sigur că un gând de recunoştinţă se îndreaptă şi către părinţii mei care s-au dovedit fideli chemării lui Dumnezeu de a colabora la planul său şi acum mă rog să aibă parte de răsplata cuvenită în lăcaşurile cereşti. Şi mă gândesc cu recunoştinţă la ei şi pentru faptul că întotdeauna m-au înconjurat cu dragostea lor părintească şi au ştiut să mă educe nu numai din punct de vedere uman, ci şi creştin; la fel mă gândesc cu recunoştinţă şi în rugăciune la cei care au contribuit şi la creşterea mea intelectuală: preoţi, profesori, educatori şi atâţia oameni care prin exemplul lor m-au făcut să cresc.

- Am trăit la finalul lunii aprilie cu regret experienţa morţii Papei Francisc. Ce amintiri aveţi cu Sfântul Părinte?

Înainte de toate, mă gândesc la istorica vizită a papei aici la Bucureşti în catedrală. Cu acea ocazie am avut misiunea de a-l întâmpina la intrarea în catedrală şi de a-i înmâna crucifixul pentru a binecuvânta poporul. Mi-a rămas întipărită în minte figura lui surâzătoare şi blândă. Înainte de această întâlnire aici la Bucureşti, am avut ocazia să-l întâlnesc de mai multe ori la Roma, când am participat, din partea Bisericii noastre locale, la sinodul pentru tineri. Atunci am locuit şi eu la Casa "Sfânta Marta" şi într-o zi eram în lift, iar la un moment dat liftul s-a oprit şi a urcat papa. Eram doar noi doi în lift. Am fost cuprins de emoţii şi i-am spus Sfântului Părinte că-l aşteptăm în România. Şi el, cu un zâmbet larg, mi-a spus: Sicuro, sicuro. Pe atunci nu se ştia încă de faptul că într-adevăr va veni. Era în octombrie 2018. În acel timp erau doar zvonuri despre faptul că e posibilă o eventuală vizită a papei în România. Sigur că-l regretăm, dar rămâne imensa lui moştenire pe care ne-o lasă nouă tuturor.

- Peste 20 de ani de episcopat şi aproape 40 de ani de preoţie. Cum aţi descrie aceşti ani?

Îi mulţumesc Domnului pentru vocaţia la Preoţie. Sunt foarte conştient că Domnul m-a chemat fără vrednicia mea. Şi acum îmi place să văd fiecare chemare la Preoţie ca un dar exclusiv din partea lui Dumnezeu. Cât priveşte episcopatul, a fost o surpriză. Nu am înţeles de ce am fost ales eu, şi nu alţii care erau mai vrednici decât mine. Au fost ani frumoşi, sigur, şi cu greutăţile inerente vieţii preoţeşti şi de apostolat. Cer iertare Domnului, pentru că nu întotdeauna am fost la înălţimea chemării lui. Dar cred cu convingere în milostivirea lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat şi Papa Francisc, amintindu-ne deseori de faptul că numele lui Dumnezeu este Milostivire.

- Cum s-a născut şi s-a dezvoltat vocaţia la Preoţie?

Sigur că Dumnezeu are diferite moduri de a chema pe cineva la preoţie sau la viaţa consacrată. Nu cred că este ceva standard. În ceea ce mă priveşte, cred că un rol important l-a avut familia, mai ales mama, care era o femeie foarte practicantă, şi în copilăria mea am avut parte şi de un paroh cu o viaţă sfântă, pr. Victor Iacobec, care a înţeles foarte bine situaţia românilor refugiaţi din Ardeal şi a ştiut nu numai să ne apropie de Biserică şi de practicile religioase, dar şi să ne înconjoare, mai ales pe noi, copiii, cu o adevărată iubire părintească. Sunt sigur că îi datorez mult părintelui, exemplului vieţii lui şi felului său de a fi preot. Mi-l amintesc cu multă recunoştinţă nu numai la ceas aniversar, ci şi în viaţa mea de rugăciune.

- Vă rog să împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a marcat viaţa.

Mama mea m-a învăţat încă din copilărie să am o devoţiune deosebită faţă de Sfânta Fecioară Maria şi să mă rog Rozariul. Îmi amintesc că eram adolescent şi era ziua mea de naştere. Familia mea, modestă din punct de vedere financiar, nu a avut ce să-mi ofere şi atunci mama mi-a spus: "Nu am niciun cadou pentru tine, dar hai să ne rugăm împreună un Rozariu de ziua ta!" Şi cred că Rozariul mi-a salvat viaţa la propriu. Veneam într-o seară de la biserică, eram singur şi ţineam mâna în buzunar unde aveam rozariul. La intersecţia a două străzi ale municipiului Drobeta-Turnu Severin, a avut loc un accident teribil şi o maşină a dat peste mine. Plin de sânge, m-am ridicat şi am mers mai departe, cuprins oarecum de teamă ca şi cum eu aş fi fost vinovatul. Rozariul pe care-l ţineam în mână nu l-am mai găsit. Atunci a dispărut probabil ca să-i mai "salveze" şi pe alţii.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

Suntem în timpul pascal, poate în această perioadă îl privim mai mult şi mai insistent pe Isus cel înviat. Isus apare în mijlocul ucenicilor săi după înviere şi le arată mâinile şi coasta. Vedeţi, el nu a ascuns cicatricile crucii, le-a păstrat, le-a arătat ucenicilor săi. Rănile lui nu au dispărut, au devenit semnele iubirii care învinge moartea. Aşa este şi cu rănile noastre, durerile, eşecurile, întrebările, fricile. Cu Isus ele nu ne definesc, ci pot deveni locuri de lumină, locuri unde Dumnezeu scrie sfinţenie, fiindcă evanghelia nu este pentru sfinţi deja realizaţi, ci pentru cei care îndrăznesc să înceapă. Căutând un Cristos fără cruce, este posibil să găsim o cruce fără Cristos. Dar vă spun un secret: nu există nicio cruce dusă alături de Cristos, după care să nu urmeze învierea.

Cristos a înviat!