de pr. Cristian Chinez
Pe capacul Arcei Alianţei din Vechiul Testament exista fixată o placă rectangulară din aur numită propiţiator. În timpul sacrificiilor, această placă metalică era stropită cu sângele animalelor oferite ca jertfă. Prin aceasta, propiţiatorul devenea locul de obţinere a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Exista însă şi riscul formalismului. Or, tocmai pentru a evita instrumentalizarea relaţiilor cu Dumnezeu, profeţii mută atenţia spre atitudinea interioară a celui care cere, imploră sau speră milostivirea lui Dumnezeu: convertirea inimii.
Odată cu sacrificiul mântuitor al lui Cristos, revărsarea harului în supraabundenţă riscă să devină ceva la îndemână şi cu efect garantat. Prin aceasta poate fi banalizat răul şi excrocată însăşi milostivirea divină. Iată de ce trebuie subliniate, pe linia gândirii ratzingeriene, următoarele: "Cristos suportă în trupul său şi asupra sufletului său toată povara răului, toată puterea lui distructivă. El arde şi transformă răul prin suferinţa sa, în focul iubirii sale suferinde şi suferitoare." Pe el îl costă mereu. Însăşi răscumpărarea nu este doar ceva juridic. Cu atât mai puţin mercantil. Ispăşirea salvifică nu se reduce la ceva din trecut, după care este suficient dacă se urmează nişte procedee sau proceduri. Profunzimea actului mântuitor constă în a arde în focul iubirii împreună cu Cristos tot ceea ce îndepărtează de Dumnezeu. O iubire care se dăruieşte. Prin implicare totală.
