Viaţă plină de strălucire

de pr. Felix Roca

În numărul trecut am făcut un popas în ceea ce priveşte (re)descoperirea speranţei oprindu-ne asupra figurii Sfântului Părinte Francisc, un papă al speranţei, un părinte al tinerilor. Între timp, Dumnezeu l-a dăruit Bisericii şi lumii pe Papa Leon al XIV-lea.

În predica de la Sfânta Liturghie pentru începutul slujirii sale Papa Leon al XIV-lea a afirmat: "Am fost ales fără niciun merit şi, cu teamă şi cutremur, vin la voi ca un frate care vrea să se facă slujitor al credinţei voastre şi al bucuriei voastre, mergând împreună cu voi pe calea iubirii lui Dumnezeu, care ne vrea pe toţi uniţi într-o unică familie." Acest moment deosebit pentru Biserică re-înflăcărează speranţa, deoarece este dovada clară că Dumnezeu nu părăseşte niciodată poporul său.

Continuăm itinerariul nostru reflectând în următoarele numere asupra modului în care speranţa luminează unele aspecte ale vieţii noastre. De data aceasta urmărim legătura dintre speranţă şi propria identitate, pornind de la convingerea că această virtute poate contura răspunsul la întrebarea: "Cine sunt eu?".

Nu sunt defect!

"Cine sunt eu?" este o întrebare plină de speranţă şi, bineînţeles, răspunsul are menirea să fie la fel, deoarece îmi descoperă că nu sunt defect, că nu sunt un ratat. Credinţa în Dumnezeu îmi spune că sunt iubit, că valorez pentru el, că sunt "cineva" pentru el. Iar speranţa îmi descoperă că viaţa mea are un sens, are o valoare imensă. Atunci când simţim că suntem iubiţi, viaţa noastră este plină de speranţă. "Toţi înflorim când ne simţim iubiţi", spunea Papa Francisc la Iaşi. Câtă nevoie au tinerii să simtă că nu sunt "greşiţi", că nu este ceva în neregulă cu ei! Viaţa se luminează, devine strălucitoare atunci când înţelegem că Dumnezeu ne-a dorit din veşnicie, ne-a pus în această lume, ne încredinţează o misiune, are încredere în noi. Aşadar, viaţa noastră are un sens, chiar şi atunci când, poate, trecând prin întuneric nu îl înţelegem încă.

Sunt unic!

De multe ori tinerii se simt "defecţi" atunci când descoperă că sunt diferiţi de ceilalţi. Observând că nu sunt ca ceilalţi şi neavând încredere în sine, sunt ispitiţi să creadă că este ceva în neregulă cu ei. Câte drame pornesc de la această percepţie greşită! Faptul că oamenii sunt diferiţi arată un mare adevăr: suntem unici! Fiecare dintre noi vine în lume unic, irepetabil. Iar dacă Dumnezeu a dorit să ne facă unici, înseamnă că ne putem permite să fim noi înşine. Fericitul Carlo Acutis punea în gardă în privinţa aceasta: "Toţi se nasc ca originali, şi mulţi mor ca fotocopii."

Sunt chemat să fiu sfânt!

Nu este nimic în neregulă cu mine, viaţa mea are un sens, sunt unic, iar următorul pas care dă şi mai multă speranţă este acesta: am datoria să împlinesc sensul vieţii mele într-un mod unic. Nimeni nu o poate face în locul meu. Cel care m-a creat unic mă iubeşte atât de mult şi dă sens vieţii mele, îmi indică o ţintă care mă face împlinit, mă face fericit. Iar această ţintă este sfinţenia. Este o ţintă foarte înaltă tocmai pentru că Dumnezeu dă valoare imensă fiecărei persoane, nu desconsideră pe nimeni. Sfinţii au ajuns pe culmile sfinţeniei atunci când au înţeles că sunt iubiţi aşa cum sunt şi că Dumnezeu le încredinţează o misiune. Tot Papa Francisc spunea: "Să nu-ţi fie frică de sfinţenie. Nu-ţi va lua forţe, viaţă şi bucurie. Total contrariul, pentru că vei ajunge să fii ceea ce Tatăl a gândit atunci când te-a creat şi vei fi fidel faţă de însăşi fiinţa ta. A depinde de el ne eliberează de sclavii şi ne face să recunoaştem demnitatea noastră" (Gaudete et exsultate, nr. 32).