Prelucrare de pr. Felician Tiba
Ca mulţi alţi copii, şi eu în vacanţele de vară îmi petreceam o parte din timp la bunica, la ţară. Ce teme, ce lectură, pentru că trebuia să mai şi citim!? Toate le lăsam pe ultima sută de metri, de obicei pe ultima săptămână, când trebuia să revin din vacanţă.
Printre altele, pentru că era o femeie foarte credincioasă, bunica mă purta cu sine la biserică. Nu era zi în care să lipsească şi nu era zi în care să nu mă ia cu ea, chiar dacă, trebuie să o recunosc, nu mereu aveam chef. Cum să mergi la biserică când prietenii tăi continuau să joace fotbal?! Dar dacă aşa voia bunica, pentru mine era lege. Altfel, corecţia mea din partea mamei îmi era promisă şi uneori şi dusă la împlinire în puţinele zile pe care şi ea le petrecea alături de noi la ţară.
Doar că, luându-mă zilnic cu ea la biserică şi ţinându-mă mereu lângă ea, chiar dacă băieţii şi bărbaţii stăteau într-o altă parte în bănci decât unde stăteau femeile şi fetele, după o Liturghie, o altă femeie, credincioasă ca şi bunica, îi spune: "Nepotul acesta al tău, tot îl văd mereu împreună cu tine la biserică şi e atât de cuminte, cum de nu se face preot?".
Preot?, mi-am zis eu, preoţia nu e pentru mine, e pentru băieţii cuminţi care se roagă mult şi care vin în fiecare zi la biserică, nu ca mine, doar când vin la bunica. Ce-i drept, cu mama şi cu tata mergeam în fiecare duminică, dar nu zilnic aşa cum mergeam cu bunica.
Şi uite aşa, de la o vorbă aruncată, mai întâi râzând, mai apoi gândind, am început să iau hotărârea în serios... Chiar aşa, de ce nu?! Şi ce credeţi? Uitaţi-vă doar cum semnez această experienţă. (Pr. Marius)
