Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Dacă este ceva ce să nu-mi placă în viaţa de familie este vorbirea reciprocă de rău faţă de alte persoane. Eram mică şi, pentru că mama mă purta cu ea la mătuşile şi unchii mei, eram nevoită să asist la tot felul de discuţii, care nu aveau nicio legătură cu realitatea. Aşa s-a născut în mine repulsia faţă de vorbirea de rău!

În fond, atât pe mătuşile, cât şi pe unchii care se bârfeau oarecum reciproc, depinde de cine lipsea, nu-i obligase nimeni să se căsătorească fie cu ei, fie cu ele. Au făcut-o liber şi nesiliţi de nimeni! De ce să vorbeşti de rău pe cineva alături de care ai pornit pe drumul vieţii de familie în mod liber? Înseamnă că la timpul cuvenit nu ai ştiut să faci alegerea potrivită... Eu aşa văd lucrurile!

Şi după toate acestea a venit rândul meu...

M-am căsătorit cu un băiat frumos, inteligent, tandru şi, trebuie să o recunosc, uşor de "dirijat", deci pe gustul meu! Încă de la început obţineam de la el tot ceea ce voiam, motiv pentru care mă surprindea să-mi aud prietenele cum se plângeau de soţii lor.

"Eu nu vă înţeleg, le ziceam adesea, cum să spuneţi voi aşa ceva de soţii voştri? Al meu este cel mai bun, mă înţelege, mă ajută, este drăguţ cu mine. Şi dacă vreţi să ştiţi, ne şi rugăm împreună! Ia staţi puţin, voi vă rugaţi împreună? Eh, dragele mele, nu vă plângeţi de soţi! Eu m-am rugat mereu ca Dumnezeu să-mi dea un soţ înţelegător, alături de care să nu-mi fie ruşine să merg pe stradă, să mă respecte şi să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, nu doar pentru ceea ce fac. Dacă voi nu v-aţi rugat, n-am ce să vă fac!"

În realitate, fără să-mi dau seama, eu îmi discutam soţul faţă de ele! Aparent, spuneam doar de bine, dar credeţi că nu mai strecuram şi eu câte ceva ce chiar nu-mi plăcea la el? Că, deh, omul cât de bun o fi, dar tot are şi el limitele lui. Şi deodată m-am trezit că de fapt făceam şi eu ceea ce detestasem la unchii şi mătuşile mele: bârfeam!

Într-una din zile, întorcându-mă de la serviciu, în timp ce spălam vasele după cină, soţul îmi face un apropo: "Lasă, le spăl eu, că tu faci destule!". "Că eu fac destule...!" De unde scosese el această expresie?

Cu două zile vorbisem cu o colegă al cărei soţ lucra cu soţul meu. Printre altele, ca multe alte soţii şi mame, m-am plâns şi eu că, deşi obosită de la serviciu, trebuie să fac o grămadă de alte treburi acasă, pentru că nici soţul, dar nici copiii nu mă ajută. Ajungând acasă şi probabil trecând prin aceleaşi probleme, colega i-a reproşat soţului ei că "nu e singurul care nu ştie să pună mâna să ajute, că aşa e şi..." şi i-a spus de soţul meu.

Simţindu-mă "trădată", m-am simţit şi ruşinată. Îmi propusesem eu să nu-mi vorbesc soţul de rău, iar acum? Oare la câte alte persoane o fi spus colega mea că soţul meu nu mă ajută? M-am plâns şi eu aşa în treacăt, iar ea a dus imediat mai departe ceea ce îi spusesem. Ce siguranţă am eu că nu a spus şi alte lucruri împărtăşite?

Din acea zi m-am decis: "Gata!". M-am decis să nu mai spun nimic despre familia mea prietenilor sau colegilor mei de muncă. În fond, nimeni nu mă obligase să mă căsătoresc cu soţul meu, l-am acceptat liberă şi aşa cum era, cu bune şi rele. De ce să mă fi plâns? Oare nu cumva m-aş fi dovedit slabă şi fără inspiraţie atunci când am fost cerută de soţie?

Soţul meu? Soţul meu este cel mai bun! Este tandru, mă înţelege, mă ajută şi este drăguţ cu mine, aşa cum încerc şi eu să fiu cu el... (Gema)