Interviu cu pr. Eugen Ţîmpu, realizat de pr. Claudiu Bulai

Pentru mulţi dintre conaţionalii noştri, Irlanda a devenit a doua casă sau cel puţin ţara în care şi-au găsit un loc de muncă. De viaţa lor sufletească se îngrijeşte un preot român de mai bine de 20 de ani. Despre cum au fost începuturile, despre bucuriile, dar şi momentele mai puţin fericite sau despre activitatea pastorală de acolo vom vorbi cu păstorul locului. Vă invit, aşadar, în acest număr al revistei la un interviu cu parohul comunităţii catolice române din Dublin, pr. Eugen Ţîmpu.

- Cum aţi caracteriza cei peste 20 de ani de activitate pastorală în Irlanda?

Plină de provocări. Formarea mea pentru Preoţie a început înainte de anul 1989, a continuat şi după, cuprinzând o perioadă plină de schimbări (sociale în primul rând) greu de imaginat. A fost nevoie, aşadar, să-mi remodelez imaginea pe care o aveam despre Preoţie şi activitatea pastorală atunci când am plecat la acest drum, ajutat de formatorii pe care i-am avut la Seminarul din Iaşi. După câţiva ani de pastoraţie în diferite parohii ale Diecezei de Iaşi am ajuns într-o lume nouă, cultură diferită, mentalitate diferită. Comunitatea românească, de care m-am ocupat de la început, am observat că s-a adaptat foarte repede, trăind credinţa în mod conştient şi asumat. Au început să se apropie cu mult curaj de preot, să-şi exprime liber părerile, creându-se astfel premisele unui dialog foarte rodnic.

- Întorcându-vă în timp, povestiţi-ne cum au fost începuturile acestei misiuni?

Era după şase luni ca paroh în Parohia Talpa, judeţul Neamţ, când am primit vizita pr. Grigore Duma, în numele Preasfinţitului Petru Gherghel. După o jumătate de oră de discuţie, mi-a propus această misiune pe care am acceptat-o fără să stau prea mult pe gânduri (un pic inconştient, aş spune), amintindu-mi de cuvintele lui Isus: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia". După alte două luni (necesare pentru pregătirea documentaţiei), am ajuns aici în Dublin, Irlanda, în seara zilei de 13 martie 2002. Preotul irlandez care m-a preluat de la aeroport m-a avertizat că ajungem în una dintre zonele cele mai sărace din punct de vedere material, dar mai ales spiritual ale Dublinului. Şi am constatat foarte repede că aşa este (majoritatea localnicilor fiind asistaţi social, traficanţi de droguri roind în jurul bisericii care era mai mult închisă, etichetată ca "zonă rău famată"). Prezenţa noastră, a românilor, la Liturghia de seară din cursul săptămânii şi mai ales la Liturghia de Duminică la prânz (foarte participată) i-a mai impulsionat şi pe credincioşii locali irlandezi, după cum ne mărturiseau preoţii din parohie.

Misiunea pe care am primit-o de la Arhidieceza de Dublin a fost aceea de asistent spiritual al comunităţii române, aşa că principala ocupaţie a mea era aceea de a celebra Sfânta Liturghie în limba română în fiecare zi, spovezi, botezuri, cununii, înmormântări, vizitarea bolnavilor sau a celor din penitenciare. O altă activitate pastorală foarte eficientă este, după părerea mea, vizita în familii pentru sfinţirea caselor sau cu alte ocazii unde, adeseori, am întâlnit şi persoane (rude sau prieteni) care nu prea umblă la biserică şi cu care am putut avea discuţii profunde care, dacă nu le-au schimbat viaţa, cel puţin le-au dat de gândit.

- Vicar şi paroh şi în Dieceza de Iaşi. Cum au fost acei ani?

După hirotonirea care a avut loc la Biserica "Fericitul Ieremia" din Bacău, la 29 iunie 1993, am fost numit vicar în Parohia Şcheia, judeţul Iaşi. A doua experienţă ca vicar am avut-o în oraşul Suceava, o parohie cu două filiale şi cu trei etnii diferite: români, germani şi poloni. După alţi doi ani am revenit în zona Bacăului, în parohia din Nicolae Bălcescu, o comunitate pe care o cunoşteam deja destul de bine, deoarece înainte de a ajunge la seminar am făcut parte din această parohie câţiva ani. După aceste experienţe ca vicar parohial am fost numit paroh în Parohia Talpa. Am menţionat aceste parohii prin care am activat, cu specific foarte diferit în ce priveşte trăirea credinţei, deoarece consider că aceste experienţe au întregit formarea mea ca păstor de suflete. Aceste experienţe îmi sunt de un real folos în păstorirea acestei comunităţi române din Irlanda, formată din credincioşi din satele şi oraşele nu doar din Dieceza de Iaşi, ci şi din restul ţării.

- Cum s-a născut şi s-a maturizat vocaţia la Preoţie?

Vocaţia mea la Preoţie s-a născut într-o familie credincioasă, numeroasă, cu zece copii, şi consider că este şi rodul rugăciunii părinţilor şi bunicilor. Aş îndrăzni să spun că Dumnezeu "m-a ales din sânul mamei mele". Mama îmi povestea cum mi-a ales numele de Eugen (mai târziu am constatat că era doar al treilea nume de Eugen în sat) după ce a auzit rostindu-se în biserică, la depunerea profesiunii solemne, numele unui candidat din Adjudeni care era la Seminarul Franciscan din satul nostru, Luizi-Călugăra, şi care a ajuns să fie preot la noi în sat în ultimii ani ai săi. Apoi, în timpul copilăriei mele, toate vacanţele le-am petrecut printre preoţi, în parohiile unde activau unchii mei, preoţii Ioan şi Anton Sociu. Cred că de aceea nici nu prea m-am gândit că aş putea fi altceva decât preot. Desigur, maturizarea am dobândit-o în seminar şi o datorez din nou rugăciunilor tuturor celor din familie, dar şi din comunitate.

- Împărtăşiţi cu cititorii noştri o amintire care v-a marcat viaţa de preot.

Dintre multele amintiri care mi-au marcat viaţa de preot aş menţiona una petrecută în anul 1998. Mă aflam în Italia împreună cu părinţii, fraţii şi surorile mele pentru hirotonirea fratelui meu Valerian. După câteva zile ne aflam la Vatican în Piaţa "Sfântul Petru" la o audienţă generală ţinută de Papa Ioan Paul al II-lea şi am ocupat primele locuri lângă aleea pe unde avea să treacă papa, dorind măcar să-l ating. În momentul în care a trecut prin dreptul nostru m-am simţit deodată ca "paralizat" de măreţia urmaşului lui Cristos pe pământ şi am apucat numai să ridic un pic mâna în semn de salut. După mai mulţi ani, am ajuns la o oarecare familiaritate cu papalitatea, dând mâna şi schimbând un cuvânt de salut cu Papa Francisc în anul 2018, când a vizitat Irlanda.

- La final, vă rog să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

În Evanghelia după Sfântul Ioan citim că Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: "Tată sfânt, [...] mă rog ca toţi să fie una [...] ca lumea să creadă" (cf. In 17,20-22). Îi invit pe toţi cititorii revistei să se roage Tatălui ceresc pentru ca toţi creştinii, oriunde s-ar afla în lumea aceasta, să fie uniţi, căci unitatea este semnul apartenenţei noastre la Tatăl şi atunci vor crede şi cei care ne văd. Să se roage şi ca să avem preoţi după Inima lui Isus.