de Vlad Ropotică
Regii merovingieni începeau să-şi piardă din putere. Regatele france se luptau pentru supremaţie şi diverşi nobili încercau să domine scena. Biserica, deşi fragilă şi adesea supusă furtunilor începutului de Ev Mediu, era tot mai mult o instituţie de prestigiu. Scena era dominată de ei - nobili şi oşteni, regi şi episcopi, spadă şi mitră, într-un tablou tipic medieval. Şi totuşi, curând, reflectorul s-a mutat pe un simplu meşteşugar.
Galmier, aşa cum îi spuneau vecinii, era un fierar priceput. În acele timpuri, meseria sa era una destul de bănoasă şi respectată. De la potcoavele cailor şi până la armele şi armurile cavalerilor, fierarii aveau grijă de multe dintre instrumentele vremii. Dar Galmier a ajuns celebru pentru alte lucruri. Se spune că era priceput în fabricarea şi repararea încuietorilor şi zăvoarelor pentru puternicii locului.
Dar era recunoscut de contemporani mai ales pentru sfinţenia sa - generozitatea şi grija sa pentru săraci erau celebre în întregul ţinut din jurul oraşului Lyon. Aşa că, după moarte, canonizarea lui Galmier sau Baldomerus a venit natural. Se spune că relicvele sale erau preţuite în mod special de cei care căutau soluţii la probleme foarte grele, căutau o cale de a se deschide acele uşi ce păreau bine ferecate.
Uşi încuiate care ni se deschid. Uşi prin care, trecând, primim iertare şi speranţă. Aşa arată de obicei un an jubiliar, un an precum acela pe care îl traversăm acum. Istoria credinţei noastre e plină de această metaforă a uşilor. Uşi care se deschid, dar şi care se închid. În primele veacuri, atunci când liturgia cuvântului se termina, preotul striga: "Uşile! Uşile!", pentru a le semnala celor care nu primiseră încă botezul să iasă. Un soi de extra omnes! rostit la începerea conclavului pentru alegerea unui nou papă. Fraza, fără efectul de evacuare, se mai păstrează şi azi în Liturghia orientală.
Biblia conţine destule episoade care ne pot înfricoşa când vine vorba de uşi. Se spune că, în vremea lui Noe, după construirea arcei, Dumnezeu a închis uşa. Şi apoi furia naturii s-a dezlănţuit ucigând pe oricine era afară. De asemenea, în multe dintre parabolele sale, Cristos arată spre uşile care se închid în faţa celor care nu s-au pregătit pentru întâlnirea cu ceasul socotelilor. Uşa se închide şi omul rămâne afară, iar afară nu e decât plâns şi scrâşnire din dinţi.
Totuşi, la fel de multe sunt acele referinţe la uşi care se deschid. Tot din Orient ne mai vine o tradiţie interesantă. În noaptea de Paşte, după proclamarea învierii, preotul bate de trei ori la uşile Bisericii citând din Psalmul 24: "Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideţi-vă, voi, porţi veşnice, ca să intre regele gloriei!" De fiecare dată este întrebat: "Cine este acest rege al gloriei?", şi de fiecare dată răspunde: "Domnul cel tare şi puternic", iar la al treilea răspuns, uşile se deschid. Cristos însuşi se declară a fi "uşa" prin care omul ajunge la Tatăl.
Dar cel mai şocant e un alt text. Acela în care nu Dumnezeu e în interior şi omul afară, ci invers: "Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20). De fapt, această provocare pe care Isus o adresează omului e una care ne răstoarnă gândirea. Credem că Dumnezeu ne închide uşile, ne ţine afară. Când, de fapt, e pe dos. Ne baricadăm în spatele propriului orgoliu, în spatele mândriei noastre şi refuzăm să beneficiem de iertare şi speranţă. Am avea nevoie de un fierar, de un lăcătuş priceput, asemenea Sfântului Baldomer, care să spargă lacătele noastre pentru a ne aşeza la masă cu Cristos.
