de sr. Luiza Ţuţuianu, CJ
Dumnezeu însuşi este cel care consacră o persoană, el este cel care o conduce într-o anumită formă de urmare a lui Cristos şi îi dă astfel o anumită misiune în Biserică.
Când primesc Botezul, devin un copil al lui Dumnezeu, îi aparţin lui, Creatorului şi Tatălui meu din ceruri. El m-a înzestrat cu harul său, mi-a dat Duhul său cel Sfânt, care mă "împuterniceşte" să trăiesc dincolo de mormânt. Aceasta înseamnă că mi se permite să intru într-o legătură şi o relaţie profundă cu Dumnezeu, care mă transformă din ce în ce mai mult şi mă face mai asemănător cu el, originea şi scopul meu.
A mă dărui cu totul lui Dumnezeu este un răspuns personal la iubirea lui, care vine înaintea mea şi mă cheamă. Simt o dorinţă de a-mi oferi întreaga viaţă lui, o dorinţă de lucruri radical diferite în a-l urma şi a fi aproape de Isus. Apare dorinţa de a fi disponibil şi complet liber pentru împlinirea şi lucrarea lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei, au apărut multe forme de exprimare a unei vieţi în urmarea absolută a lui Cristos, adesea ca răspuns la nevoile oamenilor şi la provocările sociale ale unei anumite perioade. Cea mai cunoscută şi mai vizibilă expresie a unei vieţi închinate lui Dumnezeu este viaţa consacrată.
Membrii unui institut - bărbaţi şi femei consacraţi lui Dumnezeu - trăiesc sfaturile evanghelice: sărăcie, ascultare şi castitate, şi promit să facă acest lucru sub formă de jurăminte. Cu toate acestea, nu toţi trăiesc izolaţi într-o mănăstire, ci în mijlocul lumii. Şi în viaţa de zi cu zi ei doresc să pătrundă în lume prin prezenţa lor ca un ferment şi să-l aducă pe Dumnezeu peste tot, mărturisind iubirea lui prin existenţa lor simplă. În acest fel, întreaga viaţă devine un apostolat: activitatea profesională, angajamentul faţă de societate şi de Biserică, făcând bine şi descoperind nevoile actuale ale societăţii, lucrând atât cu copiii, adulţii vulnerabili şi vârstnicii singuri, cât şi în educaţie şi în îngrijirea bolnavilor sau în diferite alte slujiri în Biserică. Iubirea şi loialitatea faţă de Biserică, rugăciunea zilnică şi Sfânta Liturghie sunt bazele vieţii cotidiene.
Ca "semne ale lumii viitoare", persoanele consacrate îl anunţă pe Domnul înviat şi indică spre viaţa veşnică. Prin devoţiunea lor, viaţa lor consacrată capătă caracteristici euharistice (cf. Lumen gentium, 45). Adorarea constantă a lui Dumnezeu indică dimensiunea liturgică a acestei vieţi. Ea devine un "serviciu divin", un serviciu pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
"Chemarea de a-l urma pe Cristos printr-o consacrare specială este un dar al Trinităţii pentru întregul popor ales. În Botez, bărbaţii şi femeile consacrate recunosc caracterul sacramental comun şi împărtăşesc cu ceilalţi credincioşi vocaţia la sfinţenie şi apostolat. Fiind semne ale acestei vocaţii universale, ei fac vizibilă misiunea specială a vieţii consacrate", aşa cum se poate citi în Vita consecrata (Viaţa consacrată), exortaţie apostolică scrisă de Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă, în anul 1996. Iar în altă parte a aceleiaşi exortaţii scrie: "Fiecare persoană consacrată trebuie să depună mărturie despre primatul lui Dumnezeu şi să petreacă suficient timp în fiecare zi în faţa Domnului, pentru a-şi arăta dragostea şi, mai presus de toate, pentru a se lăsa iubită de el."
Cu toate greutăţile ei inerente, cu slujirea constantă şi dăruirea pentru ceilalţi, cu rugăciunea care sfinţeşte fiecare zi şi diferitele ei ore, viaţa consacrată are o frumuseţe aparte, vizibilă şi invizibilă, deoarece, în timp ce noi ne oferim Domnului, de fapt el este cel care se oferă atâtor oameni prin noi.
